Compensația și crilingul

Este știut că una din modalitățile de efectuare a schimburilor internaționale de mărfuri o constituie trocul: un francez, importator, aduce marfă din Anglia și o ”plătește” exportând în Anglia o marfă echivalentă. Un asemenea schimb se practică și în prezent sub denumirea de compensație particulară, însă – așa după cum s-a arătat înainte – el este o modalitate rudimentară, greu de realizat într-o economie modernă.

1. COMPENSAȚIA PARTICULARĂ

Totuși, compensația și-a găsit o utilizare destul de largă ca urmare a înlocuirii schimburilor libere cu schimburile restrictive, în condițiile capitalismului contemporan. Atunci când o țară adoptă o politică de restricții valutare, în cadrul căreia mijloacele de plată străine se obțin dificil sau nu se obțin deloc, importatorii se află în situația de a fi solvabili, însă cu toate acestea de a nu-și putea onora angajamentele: transferul sumelor pe care le datorează în străinătate nu este realizabil decât cu mari greutăți. Compensația particulară comercială și-a regăsit deci o nouă rațiune de existență din momentul în care transferul a devenit o problemă. Ea a continuat însă să prezinte aceleași dificultăți de realizare cunoscute din cele mai vechi timpuri.

Un domeniu în care compensația a funcționat în condiții mai bune este acela al achitării datoriilor: dacă X este concomitent debitor al lui Y pentru suma de 100,000 franci francezi și creditor al aceluiași Y cu 90,000 franci, creanța se compensează cu datoria, astfel încât X rămâne debitor numai pentru suma de 10,000 fr.fr.

Conturile curente bancare se bazează de asemenea pe principiul compensației: toate creanțele clientului X asupra băncii A se înscriu la creditul contului său deschis la bancă, iar toate datoriile se înscriu la debit. La închiderea contului, totalul creditului se compensează cu totalul debitului până la nivelul celui mai mic total, soldul creditor sau debitor fiind singurul exigibil.

Un alt domeniu în care compensația a găsit de asemenea un câmp mai larg de utilizare este în cadrul Camerelor de compensație interbancare (engl. Clearing House) care funcționează în general pe lângă banca centrală. În acest cadru se compensează creanțe aflate la bănci și ai căror titulari nu au relații juridice reciproce. Astfel, un client al băncii A remite acestei bănci spre încasare un cec de 100,000 fr.fr. plătibil la banca B; un client al băncii B remite acestei bănci un cec de 90,000 fr.fr. plătibil la banca A. Deși cei doi clienți nu au relații de afaceri și probabil nici nu se cunosc, cecurile lor vor fi compensate la nivelul sumei celei mai mici prin intermediul Camerei de compensație, deoarece au creat obligații reciproce între cele două bănci. Compensația în bloc a creanțelor interbancare permite o mare economie de timp și de angajați bancari.

Camere de compensație există în orice oraș în care funcționează mai multe bănci. Zilnic, delegațiile băncilor se întrunesc în acest cadru, fiecare prezentând creanțele exigibile pe care banca sa le deține față de celelalte bănci, provenite din operațiile cu clienții respectivi. Prin compensarea particulară a creanțelor reciproce, cea mai mare parte din ele sunt lichidate, numai restul necompensabil urmând să facă obiectul unor plăți efective.

2. COMPENSAȚIA GLOBALĂ: CLIRINGUL

A fost o idee firească de a se căuta eliminarea dificultăților întâmpinate de compensația particulară prin organizarea unei compensații în bloc, a unui troc global între mărfurile cumpărate de o țară de la alta și mărfurile vândute. În cazul în care o asemenea compensație există, ea dispensează pe partenerii de schimb de procurarea mijloacelor de plată străine; problema transferului este înlăturată.

Într-o anumită etapă a dezvoltării relațiilor economice dintre state, compensația particulară a devenit deci compensație globală, a tuturor creanțelor și angajamentelor dintr-o țară față de alta. În această etapă, compensația nu a mai servit, de exemplu, la lichidarea datoriei unui comerciant francez față de un comerciant britanic, ci a tuturor creanțelor și datoriilor franceze față de Marea Britanie. În acest caz, compensația se desfășoară pe o anumită perioadă de timp, pe baza unui acord sau a unei convenții intestatale.

Compensația globală este cunoscută sub denumirea internațională de cliring. Această modalitate de plată poate fi aplicată între două țări partenere (cliring bilateral) sau între mai multe țări (cliring multilateral). Pe linie bilaterală, între primele acorduri de compensație globală au fost cele organizate de Camera de Comerț din Paris în 1932: ”Oficiul franco-german de plăți comerciale” a avut un caracter limitat, de rezolvare a problemelor complexe care erau la ordinea zilei între Franța și Germania. Au urmat o multitudine de asemenea organisme în alte țări, toate justificate de inextricabilele situații provocate de criza economică din 1929 – 1933 în domeniul transferului valutar. Un acord de cliring trebuie să cuprindă o serie de indicații esențiale pentru buna desfășurare a operațiilor de compensare și pentru evitarea unor interpretări inexacte care să ducă la lezarea intereselor uneia din părți. Aceste indicații se referă la intrarea în vigoare a acordului și termenul lui de valabilitate, la organismele care se ocupă ăn fiecare țară cu efectuarea cliringului, la tehnica utilizată (cliring cu două conturi, cu un singur cont), moneda convențională în care se exprimă operațiile de cliring (moneda de cliring), plățile admise a fi efectuate prin cliring (schimburi comerciale, cheltuieli accesorii – transport, asigurare, comisioane și alte cheltuieli de natură comercială – plăți necomerciale), condițiile în care se acordă creditul tehnic, modalitatea de lichidare a soldului final etc.