Cheltuieli Publice pentru Învățământ

Capitolul I. Introducere. Caracterizare generală.

Politica socială a fiecărui stat urmăreşte asigurarea resurselor financiare publice pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei.

In America şi Europa a apărut, după cel de-al Doilea Război Mondial, o doctrină politică denumită “stat-providenţa”. Aceasta este definita ca fiind modul de organizare a unei societăţi care garantează membrilor săi un maxim de protecţie socială şi securitate economică cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor şi taxelor încasate. In practică, pentru a se asigura satisfacerea nevoilor sociale, autorităţile publice şi locale organizează unele acţiuni monitorizate cu ajutorul unor instituţii publice. Aceste nevoi sociale se referă în principal la învăţământ, cultură, sănătate şi protecţie socială propriu-zisă.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt cele care asigură în mod gratuit, cu plata redusă sau sub forma transferurilor băneşti, finanţarea unor servicii destinate educaţiei şi instrucţiei copiilor şi tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţă medicală, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale au un rol economic şi social; evoluţia acestora este consecinţă a dezvoltării economice a ţării, iar volumul lor este impus de factorul demografic. Se cunoaşte faptul că în ţările slab dezvoltate se înregistrează un spor demografic, se menţine o creştere moderată a PIB astfel încât nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este foarte mic sau este în descreştere, iar în ţările dezvoltate efectul este invers.

1.1. Clasificarea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă la: cheltuielile pentru învăţământ; pentru cultură, religie, acţiuni sportive şi de turism; pentru sănătate, pentru securitate socială (asistenţă socială, alocaţii, pensii şi indemnizaţii, asigurările sociale de stat, ajutor de şomaj), alte cheltuieli social-culturale.

Repartizarea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale pe elementele de structura menţionate, se aproba prin Legea bugetului de stat, iar procentul acestora faţă de totalul cheltuielilor diferă de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecăreia: în cadrul unor ţări dezvoltate din punct de vedere economic, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu securitatea socială (între 32 – 80% din totalul cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale); în cazul unor ţari în curs de dezvoltare ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile publice pentru învăţământ ( circa 49%).

În România, în proiectul Bugetului de stat pentru 2007, din totalul cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale de 23.097,7 mil. lei, pentru învăţământ s-au alocat 8.220,5 mil. lei, reprezentând 35,6 %.

Interdependenta dintre elementele cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale este indirect percepută ca efect în creşterea economică astfel: pe de o parte, creşterea eficienţei învăţământului de toate gradele însoţită de măsuri adecvate pe linia ameliorării tuturor celorlalte acţiuni social-culturale are efect asupra creşterii economice, iar, pe de altă parte, efectul agregat al investiţiilor în resursele umane conduce la creşterea PIB care, de altfel, constituie baza pentru alocarea unor sume mai mari pentru acţiunile social-culturale.

1.2. Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, implicit ale cheltuielilor cu învăţământul pot fi grupate în:

- publice sau private

- interne sau externe

Acestea pot fi:

- fonduri bugetare, adică de la bugetul de stat şi bugetele locale, cum este şi cazul României;

- cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice şi juridice şi care alimentează fondurile financiare speciale (fondul de şomaj, fondurile asigurărilor sociale ş.a.)

- fonduri proprii ale unităţilor publice şi/sau private folosite pentru pregătirea profesională a personalului, protecţia muncii ş.a.;

- fonduri ale organizaţiilor nonguvernamentale, fără scop lucrativ;

- resurse financiare externe care pot fi sau nu rambursabile (PHARE, UE .ş.a.). PHARE a fost accesat şi în România în perioada de după 1994. Un exemplu de astfel de proiect care a fost acceptat ca fiind exigibil a fost denumit “Dezvoltarea Resurselor umane” şi a avut ca scop dezvoltarea abilităţilor forţei de muncă şi facilitarea accesului pe piaţa forţei de muncă. Numai pentru acest proiect au fost alocate 16 milioane de euro, din care 12 milioane de euro din fonduri ale UE, iar 4 milioane de euro acordate de guvernul României prin bugetul de stat. Obiectul acestui proiect a fost realizarea de investiţii în sectoarele (localităţile) care se confruntă cu o restructurare industrială severă, pentru recalificarea, reorientarea forţei de muncă.

Aşa cum ţările dezvoltate îşi revizuiesc strategiile politicilor sociale, aşa şi ţara noastră tinde să subordoneze politicile sale sociale principiilor eficienţei economice şi mecanismelor pieţei. Se consideră că ajutoarele sociale directe trebuie să se acorde limitat pentru a nu “incita la nemuncă” sau intervenţia statului în plan social trebuie să asigure numai compensarea efectelor negative ale concurenţei în acest domeniu.

Capitolul II. Cheltuieli publice pentru învăţământ.

3.2 Factorii ce influenţează cheltuielile pentru învăţământ

învăţământul se dezvoltă în concordanţă cu cerinţele etapelor de dezvoltare economico-socială a fiecărei ţări şi cu scopul egalizării condiţiilor de instruire şi educare a populaţiei. Creşterea volumului cheltuielilor publice pentru învăţământ este determinată de mai mulţi factori care acţionează interdependent:

- factori demografici: Creşterea numerică a populaţiei - pe glob a ajuns la 6 miliarde de locuitori - a condus la creşterea populaţiei şcolare, a cadrelor didactice, determinând creşterea cheltuielilor pentru învăţământ pe glob.

- factori economici: Dezvoltarea economica (De) este rezultatul modernizării şi perfecţionării proceselor tehnologice, creşterea calităţii forţei de muncă cu studii medii şi superioare. Toate acestea au impus modernizarea învăţământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii moderne necesare proceselor instructive şi intensificarea utilizării acestora.

De = creştere PIB = creştere cheltuieli cu învăţământul

- factori sociali si politici: Aici ne referim la politica unui guvern privind nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele şi facilităţile acordate atât elevilor şi profesorilor, cât şi instituţiilor de învăţământ de stat, la eradicarea totală a analfabetismului (în România eradicarea analfabetismului a ajuns la 97,2% ocupând loc I în rândul ţărilor dezvoltate).