Autonomia financiară a Uniunii Europene - sistemul resurselor proprii

Existență resurselor proprii este una din caracteristicile principale ale Uniunii Europene și simbolizează, în sectorul bugetar, originalitatea integrării europene. Odată cu finalizarea pieței interne, implementarea politicilor comune și afirmarea identității separate în relațiile cu statele care nu sunt membre, Uniunea a considerat că este nevoie de mijloace de finanțare proprii, independent de statele membre.

Resursele proprii ale Uniunii pot fi definite ca fiind venituri fiscale alocate irevocabil și definitiv către Comunitate pentru finanțarea bugetului și colectate în mod automat fără a fi necesare decizii ulterioare din partea autorităților naționale.

Sistemul de resurse proprii în forma actuală s-a dezvoltat treptat. Spre deosebire de tratatul care instituia CECO, Tratatele de la Roma (1957) nu au stabilit imediat un sistem de resurse proprii pentru finanțarea Comunităților pe care le instituia. Inițial, cele două Comunități (CEE și CEEA) erau finanțate din contribuțiile fiecărui stat membru.

Cu toate acestea, Tratatele de le Roma au anticipat crearea mai târziu a unui sistem de resurse proprii, care va include, în particular venituri provenite din tarifele vamale comunitare, de îndată ce acestea au fost stabilite.

Această premiză a stat la baza instituirii sistemului de resurse proprii, prin decizia din 21 aprilie 1970, care înlocuia contribuțiile naționale. Prin acestă decizie, se făcea distincția între:

- resurse proprii naturale, rezultate direct din existența uniunii vamale și nu sunt atribuite statelor membre din considerente juridice și practice; aceste resurse, denumite în limbajul comunitar ca ”resurse proprii tradiționale” sunt formate din cotizațiile agricole și taxele vamale.

- resursele proprii din TVA, rezultate prin aplicarea unui procent care inițial nu depășea 1% la o bază TVA determinată uniform pentru statele membre în concordanță cu reglementările comunitare. Procentul maxim aplicat a fost modificat de atunci de mai multe ori.

O ”a patra resursă”, care rezultă din aplicarea unui procent prestabilit la PNB-ul comunitar, a fost încorporată în sistemp prin decizia din 24 iunie 1988 și și-a asumat sarcina, inițial stabilită resursei TVA, de a echilibra volumul total al resurselor disponibile la nivelul total al cheltuielilor.

În final, de la decizia din 7 mai 1985, sistemul a inclus un sistem de compensare, care introducea o corecție în favoarea Marii Britanii.

Principalele componente ale sistemului actual sunt:

- resursele proprii tradționale, care rezultă din existența uniunii vamale și sunt prezentate de taxa pe zahăr și cotizații agricole și vamele. Statele membre rețin 25% din suma colectată ca costuri de prelevare.

- resursele proprii bazate pe TVA, rezultate prin aplicarea unei procent la baza TVA uniform determinată pentru toate statele membre în concordanță cu regulamentele comunitare.

- resursele proprii bazate pe PNB/VNB, care rezultă din aplicarea unei cote la PNB-ul total al Uniunii Europene, pentru a echilibra volumul total al resurselor disponibile cu volumul cheltuielilor.

- mecanismele de corecție, care acordă unor state reducerea contribuțiilor lor la bugetul comunitare

Tabelele de mai jos indică evoluția ponderii diferitelor tipuri de resurse proprii în perioada 1971-2001

și în perioada 1997 și 2006.