Viziunea Leibniziană a Armoniei

Unul dintre cei mai importanţi filosofi de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea este Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz. Considerat precursorul filosofiei din Austria, adept al iluminismului obiectiv şi unul dintre întemeietorii iluminismului german, considera ca principiu al existenţei monada. Monadele sunt substanţe spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă, dar legate, în acelaşi timp, unele de altele, materia fiind doar manifestarea exterioară a monadelor. Pe baza unei „armonii prestabilite”, creată de monada supremă – Dumnezeu – este creat un echilibru între monade, omul fiind o monada privilegiată.

Cehul Bernard Bolzano a fost unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai filosofiei leibniziene, el exprimând teza adevărurilor în sine, arătând că entităţile în sine există independent de orice fel de gândire. Bolzano arata că adevărul există indiferent dacă a fost gândit, exprimat sau nu. Ca elemente ale existenţei el a stabilit reprezentările în sine ca piese ce compun propoziţiile în sine (ideile), iar adevărul ca o propoziţie simplă. Ideea există indiferent dacă a fost sau nu gândită/exprimată de om sau Dumnezeu, având autonomia unei monade leibnziene, astfel că nici o acţiune umană nu poate modifica adevărul.

Logica lui Bolzano a atras atentia altor gânditori precum: Franz Bretano sau Edmund Husserl

Curentul iniţiat de Bolzano a dus la o mişcare iozefinistă unică pentru Boemia, promovând armonia între cehi şi germani, aşa-numitul boemism.

Un mare număr de intelectuali cehi au fost influenţaţi de sistemul filosofic leibnizian al armoniei cosmice. Ei considerau posibilă unitatea dintre ştiinţă şi religie şi îl respingeau pe Kant, care a delimitat morala de teologie. Plecând de la premiza leibniziană, conform căreia religia şi ştiinţa pot convieţui, contele Leo Thun a reformat învăţămantul austriac, ajungând până acolo încât Thun îşi îndemna studenţii să gândească singuri, fapt ce a dus la înnoirea cercetării ştiinţifice în Austria.

Adalbert Stifter (1805-1868) a combinat valorile reformei catolice cu cele goethiene, atacând, în romanul Der Nachsommer, cultul excesiv al artei, care îi reţine pe oameni de la afacerile practice. Educaţia trebuia să ajungă în acelaşi timp atât la inima cât şi la minte, Stifter considerând iubirea creştină ca unica bază a binelui social.

Germanul Hermann Freiherr von Leonhardi, exponent utopic al optimismului leibnizian, a susţinut că toţi oamenii îşi aparţin unul altuia, ca membrele unui singur trup.