Statutul epistemologic al principiului ceteris paribus

1. Principiul ceteris paribus

Procedeele care caracterizeaza metoda in stiintele economice sunt :

- INDUCTIA : este rationamentul care pleaca de la fapte particulare si ajunge la generalizari teoretice;

- DEDUCTIA: este rationamentul care pleaca invers , de la principii generale si ajunge sa inteleaga fenomenele concrete ale practici;

- ABSTRACTIA stiintifica inseamna concentrarea atentiei asupra laturilor principale ale unui fenomen sau process economic iar rezultatul ei se concretizeaza intr-un concept (intr-o notiune );

- PRINCIPIUL ceteris paribus considera unele elemente ale analizei ca fiind stabile in timp ce altele sunt variabile;

- MODELAREA matematica inseamna reproducerea schematica a unui process economic sub forma unui system liniarin scopul studieri modalitatilor de desfasurare a procesului respectiv.

Potrivit modelului neoclasic, randamentele superioare ale capitalului realizate īn ţările/regiunile sărace faţă de ţările/regiunile bogate (cānd toate celelalte condiţii sunt comparabile) asigură creşterea economică convergentă pe termen lung. Acest postulat l-am explicat cānd am abordat problema convergenţei economice (Iancu, 2006), prin prezentarea relaţiei fundamentale a modelului lui Solow şi prin expunerea grafică a acestui model, īn care s-au luat īn considerare condiţiile ceteris paribus care pot asigura convergenţa economică generală a tuturor categoriilor de ţări (sărace, medii, bogate). Condiţiile se referă, de exemplu, la rate egale de: economisire (acumulare), creştere a populaţiei/populaţiei ocupate, depreciere a capitalului, progres tehnologic etc. pentru toate categoriile de ţări. Numai īn acest fel se poate ajunge īn situaţia ca toate ţările cu niveluri iniţiale diferite de dezvoltare să īnfăptuiască starea de convergenţă sau de echilibru prin rate de creştere economică mai mari īn ţările sărace faţă de cele bogate. Īn tradiţia neoclasică, mulţi economişti īmbrăţişează ideea potrivit căreia intensificarea concurenţei prin construcţia şi lărgirea pieţei interne europene şi prin procesul de integrare ar avea un impact pozitiv şi, totodată, ar oferi īnsemnate posibilităţi ţărilor şi regiunilor să reducă, īn timp, disparităţile de dezvoltare şi de venit pe locuitor, să realizeze deci convergenţa reală.

Este posibil deci ca „arta si stiinta educatiei"sa fie doar o maniera de a expedia, printr-un enunt retoric, problema spinoasa a statutului epistemologic al pedagogiei. De fapt, aceasta nu este singura modalitate de a evita o veritabila discutie asupra statutului pedagogiei. Unii autori i-au contestat categoric orice vocatie stiintifica si au preferat sa o abandoneze la periferia cunoasterii umane. Pedagogia, s-a spus, nu ar fi nici arta, nici stiinta sau fiiosofie pentru ca ea nu se aseamana cu nici unul dintre modurile autorizate de cunoastere. Daca paradoxul era, pentru „arta si stiinta educatiei" o negatie disimulata, de data aceasta se recurge la critica apriorista si la contestatia radicala.

Acestea au devenit chiar mai frecvente decat analizele rationale si constructive. S-a nascut astfel o bogata literatura de contestatie care, in loc sa-si asume sarcina mai incomoda a definirii normelor epistemologice proprii domeniului, a preferat solutia facila a respingerii sistematice a tot ceea ce tine de pedagogie. Cuvantul „pedagogie" a capatat o conotatie peiorativa, ajungandu-se uneori chiar la atitudini de dispret si stigmatizare. Asa cum remarca foarte bine Reboul: „Imediat ce se vorbeste de pedagogie, multi reactioneaza printr-un fel de recul. Ei au senzatia ca sunt atrasi intr-o alta lume, care nu mai este lumea problemelor adevarate puse de oameni adevarati, ci o lume in care viata reala este inlocuita de predare, unde abordarea cea mai serioasa este aplicata, de fapt, unor lucruri puerile".

Ceea ce este inca si mai jenant, spune Travers, este faptul ca, in pedagogie, componenta folclor este cea predominanta: „Ceea ce se numeste de obicei pedagogie se apropie mai mult de folclor decat de stiinta".

2. Statutul epistemoligic al principiului ceters paribus

Cercetările empirice efectuate īn ultimele două decenii pentru a testa validitatea modelului neoclasic de creştere convergentă a ţărilor nu au avut relevanţa scontată.

Existenţa randamentelor constante ori crescătoare īnseamnă, potrivit modelului neoclasic, o tendinţă de divergenţă ori de adāncire a decalajelor īntre ţări īn ce priveşte nivelul de dezvoltare. Unele clarificări şi analize suplimentare (dincolo de postulatele restrictive impuse de acest tip de model mult prea simplificat) referitoare la definirea factorilor de producţie şi la modul de a le interpreta şi lua īn calcul ne conduc la noi explicaţii apropiate de realitate şi la definirea mai clară a surselor de divergenţă sau de convergenţă reală. Teoria endogenă este cea care deschide noile posibilităţi īn această privinţă.