Stat și națiune în istoria europeană

Cartea aleasă de mine aș putea încadra-o la o bibliografie obligatorie pentru domeniul relațiilor internaționale și pentru întelegerea mai bună a diversității culturale și a diferitelor comunități. Cartea conține patru capitole care fac o trecere din Evul Mediu până în prezent a spațiului european.

Referindu-ne la construția Europei și la ideea europeană, suntem constrânși să purtam în spate o întreagă istorie, față de care realitatea de azi poate părea concretizarea unei abstracții utopice a unui continent în declin. Oricum am fi tentați să privim această chestiune, pentru Europa conceptele de „stat“ și de „națiune“ sunt pilonii fundamentali ai trecutului plin de confruntări, ai prezentului interogativ și ai viitorului în construcție. Dacă am pune în balans ideea federativă și cea suprastatală, principalii actori de pe eșichierul relațiilor intereuropene sunt în continuare statele si națiunile, fie ele distincte, fie unite în așa-numitul „stat-națiune“.

Cartea istoricului german Hagen Schulze tratează tocmai despre aceste concepte, specifice conștiinței europene: redefinite în mod constant de-a lungul generațiilor, străbătând sub diferite chipuri și cu diferite conotații aproximativ un mileniu de istorie europeană. De la sfârșitul Evului Mediu până astăzi, comportamentul statelor pe scena relațiilor internaționale a constituit fundamentul desfășurării macroistoriei, lui alăturindu-i-se rolul jucat de națiuni.

Cartea este impărțită în 4 capitole: statele, națiunile, statele naționale , națiuni, state și Europa. În capitolul 1 se vorbește despre apariția statului modern, despre creștinism, leviatan și despre statul constituțional de drept.

Apariția statului modern are loc în contextul apunerii Imperiului roman. În acea vreme limba latină deținea întâietate ca mijloc de exprimare a politicii, religiei și filosofiei. În acest context, Europa s-ar fi descompus dacă nu ar fi existat forța unificatoare a Bisericii și amintirea persistentă a Romei. În Europa Evului Mediu nu se putea vorbi despre state în concepția actuală, definite pe baze teritoriale, ci existau niște legături de dependent bazate pe legământul personal de vasalitate. În timpul lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1194-1205), în Sicilia exista o împăratie administrată de un aparat birocratic eficient, de o elită de formativ juridică, dependent exclusiv de suveran, împărțită pe competente și structurată pe niveluri ierarhice. În ceea ce privește creștinismul și rațiunea de stat, acestea s-au conturat ca idee în timpul edificării statului modern. Aici apare sintagma “Europa crestină”, care arată importanța Bisericii. Au avut loc un șir nesfârșit de nenorociri care aveau să zguduie creștinătatea: exilul papilor la Avignon (1309), în anul 1339 a început războiul de o sută de ani între Franța și Anglia, însoțit de foamete și molime care au culminat cu epidemia de ciumă din 1348/1349, a urmat răscoala țăranilor francezi din 1358, revoltele din Anglia și Franța din 1381/1382, victoria confederației helvetice asupra armatei habsburgice de la Sempach din 1386, șapte ani mai târziu s-a produs nimicirea armatei ungare a regelui Sigismund de către turci la Nicopole, căderea Constantinopolului din anul 1453.

În Europa concurau numeroase circumstanțe de natura să împiedice apariția statelor cu o guvernare centralizată. Problema principală o constituiau căile lente de transport și de comunicație. Varietatea lingvistică și dialectică afecta coeziunea internă la fel ca obiceiurile și tradițiile regionale diferite.

În Europa acelei vremi, lupta pentru puterea statului era sinonimă cu lupta pentru controlul Bisericii. În prima jumătate a secolului al XV- lea apare ideea reformei lui Luther, care presupunea atragerea câtor mai multi adepți la Protestantism.

În subcapitolul “Leviatan” se pleacă de la afirmația lui Ludovic al XIV-lea : “L’etat c’est moi”, adică statul sunt eu, din care reiese puterea unică monarhică.

Iluministul Hobbes compară statul cu monstrul biblic , Leviatan, supraomul artificial, care deține în exclusivitate puterea lupească a condiției originare, beneficiind de monopolul de a se pronunța asupra păcii și războiului, a prietenilor si dușmanilor, a vieții și a morții.

Statul național de drept se întemeiază pe legea naturală a rațiunii. Montesquieu dădea definiția libertății politice ca fiind “dreptul de a face tot ceea ce permit legile”.

În constituirea statului național englez, o mare importanță a avut-o Magna Charta Libertatum , Habeas Corpus (1679), Bill of rights (1689).