Socrate

Figura stimulatoare si incomoda din dialogurile de tinerete ale lui Platon, Socrate a reprezentat punctul de cotitura al filosofiei grecesti, prin care reflectia autocritica asupra naturii conceptelor si gândirii noastre s-a impus ca preocupare majora alaturi de speculatia si cercetarea cosmologica. Filosofiile de dinainte de Socrate sunt, la o prima evaluare, mai curând divergente, pentru ca, desi în cele din urma în aceeasi finalitate, totusi ele se deosebesc prin faptul ca fiecare are alta dominanta. Toate filosofiile aduc mai degraba cu tot atâtea ipoteze, dar nu toate aceste constructii ipotetice pot fi întelese ca directii de evolutie în convergenta. În istoria filosofiei grecesti, momentul Socrate este momentul luarii de cunostinta de sine. Socrate este totuna cu constiinta de sine a Greciei si, dincolo de spatiul grecesc, el a trecut în ideea de constiinta critica întemeietoare. El este, într-un fel, temeiul ideii europene pentru ca e cel dintâi care iese din localismul grecesc si lucreaza cu ideea unei constiinte dincolo de o cultura sau alta, dincolo de un timp sau altul.

Socrate, ca personaj istoric, nu poate fi cu usurinta separat de personajul platonician, în masura în care exista putine alte surse care sa ne prezinte viata si învataturile lui Socrate; una dintre aceste surse fiind Xenofon. Socrate a luptat ca soldat în Razboiul Peloponeziac si a fost casatorit cu Xantipa, cu care a avut trei baieti. A fost un om puternic, foarte rezistent si cu totul indiferent fata de bogatie si lux.

Subordonarea tuturor celorlalte preocupari fata de cautarea întelepciunii este cel mai impunator exemplu – rareori urmat – de autentic mod de viata pentru un filosof. Socrate ramâne modelul unui mare profesor, desi nu se stie sigur daca a avut o scoala organizata. Prietenia sa cu unii dintre membrii partidei aristocratice din Atena este de multe ori considerata cauza judecarii sale pe baza acuzatiei de nerespectare a zeitatilor cetatii si aducerea de zeitati noi, precum si de corupere a tineretului. Dialogurile „Criton” si „Phaidon” ale lui Platon înregistreaza modalitatea inspirata prin care Socrate a refuzat sa încalce legile Atenei si n-a fugit în timpul celor treizeci de zile dintre judecarea sa si executie, si elogiaza taria cu care si-a înfruntat moartea. În vreme ce abilitatea sa dialectica de formulare a întrebarilor este dincolo de orice îndoiala metoda socratica, contributiile sale efective si învataturile sale constituie un subiect de dezbatere, parerile împartindu-se între cele care îi atribuie acestuia multe dintre ideile lui Platon si cele care neaga faptul ca ar fi avut vreo doctrina proprie, cu exceptia atasamentului pentru metoda dialectica riguroasa, conceputa ca instrument de delimitare a adevarului de eroare.

În cartea sa, „Cei doi Socrate”, Gheorghe Vladutescu vorbeste despre Socrate cel istoric – cunoscut din scrierile lui Xenofon si Socrate-le platonic, întâlnit în „Dialogurile” lui Platon .

Socrate, cel istoric

Nescriind nimic, întelegându-se ca sansa în oralitate, care este Socrate-le autentic, adica acela în istorie deschisa, acela xenofontic, acela platonic, ori, într-o alchimie aparte, xenofontic si platonic? Aproape perplexitatea în fata celor doua surse vine din dubla stare a „faptului istoric”, contradictoriu la culme. Prin urmare, s-ar putea presupune ca nu Platon si Xenofon au creat situatia, ci, dimpotriva, starea reala a „evenimentului” a determinat dubla lectura.

Socrate-le xenofontic, mai întâi, contrazis de cel platonic si nu numai, ci de întreaga miscare pornita, portretul filosofului facut de un diletant, cum ar fi fost Xenofon, este cam pe masura acestuia sau oricum prea mult lasat în urma de ceea ce înca anticii puneau pe seama marelui atenian. Scrierile lui Xenofon privitoare la Socrate si dintre ele cu deosebire „Amintirile”, aduc cu o înregistrare sârguincioasa a unor episoade, unele cu mai multa relevanta, altele simplu cotidiene, pentru a nu le zice banale, suficiente însa pentru, fie si, o schita de portret a omului asa cum va fi fost.