Școala Pitagoreică

Pitagorismul, urmarind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viata cumpatata in slujba binelui si dreptatii, a recunoscut ca mijlocul de a ne ridica peste micimile vietii este cunoasterea adevarata a lumii. Fiindca pitagoreicii pretuiau muzica si armonia ei, ca mijloace de inaltare sufleteasca, au efectuat cele dintai cercetari stiintifice asupra muzicii.

La intrarea in scoala, discipolului i se prescria un anumit timp de tacere. Fiecare avea timpul sau, stabilit in functie de capacitatea sa presupusa. Dicipolul tacea si asculta ce spuneau altii timp de cel putin doi ani. Cei care se gaseau pe acest parcurs de tacere si ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau voie sa vorbeasca, sa intrebe si sa-si spuna parerile, dupa ce invatasera lucrurile cele mai grele tacerea si ascultarea se numeau matematici (mathematikoi), caci vechii greci intelegeau prin matematici geometria, muzica si celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la cercetarea Universului si a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi). 1 Contrar aparentelor, nu este vorba de un ritual initiatic. Pitagoricii supuneau pe neofiti la o tacere care insemna o actiune preparatorie in vederea insusirii stiintelor. Tacand si ascultand, discipolii incepeau sa devina eruditi in ceea ce se numea ekhemythia , adica pastrarea cuvantului (N. Nasta, Note la Pytagoras). Inca din antichitate, s-a facut o distinctie intre pitagoricieni, care erau discipolii directi ai lui Pitagora, pitagorei, elevi sau urmasi acelora si pitagoristi, cei care traiesc dupa principiile scolii, dar din afara.

Aceasta scoala dispare prin secolul IV i. Hr., dar continua sa existe latent pana catre finele lumii antice, dupa ce reapare prin 100 i. Hr., dand nastere neopitagorismului. Dintre toate filosofiile dinainte de Socrate, numai scoala pitagoreica izbuteste sa supravietuiasca mai multa vreme.

Este destul de greu de a spune clar care anume idei filosofice apartin lui Pitagora si care anume apartin elevilor sai. Se poate spune insa ca ideea fundamentala a pitagorismului a pornit de la intemeiatorul scolii: principiul si substratul lucrurilor sensibile este numarul (arithmos), care exprima armonia si raporturile statornice ale acestor lucruri. In locul determinarilor calitative (apa, aer) ale conceptiei de dinainte sau din vremea pitagoreicilor exista acum determinari cantitative, masurabile.

Numarul este esenta lucrurilor, este forma si legea lumii sensibile, este principiul lumii, ca apa lui Thales, ca apeironul lui Anaximandru, ca aerul lui Anaximene ori ca focul heraclitic. Pentru pitagoricieni totul era intruchiparea numerelor, inclusiv ceea ce noi numim notiuni abstacte precum dreptatea, combinatia, momentul oportun.

Aristotel referindu-se la aceasta metoda in Metafizica, face o remarca critica: daca totul trebuie sa participe la numar, se va intampla ca multe lucruri sa fie identice. Tot Aristotel se intreaba cum pot numerele sa ...