Relația filosofică cultură-natură

Filosofia culturii este mai întâi – şi după cum ne-o spune însăşi numele ei – o disciplină filosofică. Ştiinţele culturale sunt discipline speciale. Filosofia culturii se găseşte la un nivel de generalitate mult mai ridicat decât ştiinţele speciale culturale. Filosofia culturii generalizează asupra materialului pe care îl procură ştiinţele speciale ale culturii, în acelaşi fel în care filosofia naturii generalizează asupra rezultatelor pe care i le oferă ştiinţele particulare ale naturii. Prin urmare, întrebuinţând pluralul „ştiinţele culturii” sau singularul „filosofia culturii” trecem de la nivelul unor generalizări mai restrânse, cum stă în natura ştiinţelor speciale, la nivelul ultimelor generalizări, cum se potriveşte firii disciplinelor filosofice. Şi atunci dacă acesta este obiectul filosofiei culturii, sumar schiţat şi într-un fel pe care paginile următoare îl vor completa neîncetat, atunci se înţelege de ce studiul lui nu numai că este necesar, dar este indispensabil completării sistemului filosofic .

Cultura este concepută în funcţie de valoare. Ea este esenţa bunurilor pe care le apreciem pentru valoarea lor. Din acest motiv, reprezentarea care se referă la esenţa ei ne poate fi oferită de o filosofie a valorilor care îşi propune, mai presus de toate, să înţeleagă orice domeniu particular al valorilor în specificitatea lui. Obiectul logic al culturii nu e reprezentat de entităţi metafizice, ci de valori. Valorile nu ocupă un loc în spaţiu. Nu se nasc, nici nu mor. Sunt eterne. Valorile culturale singure fac posibilă istoria ca ştiinţă şi numai dezvoltarea istorică pune în lumină bunurile culturale care sunt legate de valorile culturale. Obiectul principal al morfologiei culturii a fost descoperirea sufletului care se dezvoltă .

În vreme ce în fiecare cultură în parte şi toate laolaltă sunt destinate să se nască, să înflorească şi să moară, cultura ca realitate superioară nu poate muri niciodată. Prin intermediul omului şi al acţiunii sale asupra naturii ia naştere, în urma unei provocări reciproce, realitatea culturală. Dar nu totdeauna şi nu toţi cercetătorii au văzut în legătura ontologică natură-cultură o sursă de opoziţii sau de contradicţii. Provocării pe care ăşi întemeia Toynbee sistemul istoriei şi al culturii, alţii i-au opus un principiu de armonie, reuşind să descopere, pe urmele lui Rousseau şi ale mitului „bunului săşbatec”, un principiu de armonie în umanizarea naturii prin intermediul raţionalităţii umane. Acţiunea culturală a fost identificată de mulţi cu capacitatea omului de a învinge, umaniza, înţelege şi raţionaliza natura .

Filosofia contemporană face o deosebire între culturile „minore” şi culturile „majore”, dar disocierea suferă încă grave imprecizii. Culturile monore poartă si numele de culturi „etnografice”, iar culturile majore sunt denumite şi culturi „monumentale”. O cultură minoră se menţine îndeobşte pe planul unor plăsmuiri sau creaţii de dimensiuni mai mărunte, câtă vreme cultura majoră ar putea să fie identificată în creatiile iperdimensionale .

Morfologia culturii a încercat să deosebească cultura minoră şi cultura majoră sub unghiul „vârstelor”. Cultura minoră ar echivala cu copilăria, iar cultura majoră cu maturitatea uneia şi aceleaşi culturi. Subiectul, eul vârstelor, ar fi după concepţia morfologică unul şi acelaşi: un anume „organism cultural”. Cultura minoră şi cultura majoră sunt diferenţiate de astă dată sub unghiul creşterii în timp a unei existenţe organice de sine stătătoare. Să reţinem acest lucru: „vârstele” culturii nu au, în concepţia morfologică, nimic de-a face cu vârstele „omului”, căci nu omul este subiectul creator de cultură, ci cultura cu „sufletul” său e subiect pentru sine, şi-şi are ca atare vârstele sale proprii, ca orice organism autonom. Vârstele pot să fie privite din două puncte de vedere: ca faze, ca simple etape, dar şi ca structuri autonome, ca două focare, care-şi afirmă neatârnarea. „Copilăria”, privită ca etapă, este desigur numai o pregătire în vederea maturităţii, o fază provizorie; „maturitatea” este şi ea, ca etapă, doar o deltă, în care se revarsă copilăria .

Oamenii şi animalele se nasc dintr-o sămânţă care pretinde şi ea, ca mlădiţa viitorului pom, o protecţie maternă. Vârstele noastre sunt vârstele plantei. Ne deschidem, creştem, înflorim, ne trecem şi murim. Suntem chemaţi la viaţă fără voia noastră şi nimeni nu e întrebat ce sex ar vrea să aibă, din ce părinţi ar vrea să răsară, pe ce pământ ar vrea să propăşească, modest sau luxuriant, în sfârşit, prin ce întâmplare interioară sau exterioară ar vrea să dispară. În toate aceste împrejurări, omul trebuie să dea ascultare unor legi mai înalte, asupra cărora primeşte tot atât de puţine limpeziri ca şi planta, ba pe care le slujeşte aproape împotriva voinţei sale cu cele mai puternice instincte .

Cultura este un obiect de creaţie umană, nu „subiect orgasmic” independent, ca un parazit al omului. Astfel cultura minoră este o cultură creată prin prisma structurilor copilăreşti ale omului, şi ca atare ea poate să dăinuiască şi să se perpetueze indefinit. La fel, cultura majoră nu este vârsta inevitabilă a maturităţii unui pretins organism cultural suprapus omului; o cultură majoră este numai creată prin darurile şi virtuţile maturităţii omului, pe temeiul şi datorită structurii acesteia ca atare. Omul, în calitatea sa de creator de cultură îşi realizează plăsmuirile fie prin darurile şi structurile copilăriei, fie prin cele ale maturităţii. O cultură minoră poate să fie deosebit de înfloritoare şi de bogată .

Nu primatul unei culturi interesează, ci înfăptuirea potrivit cu o matcă stilistică; iar dacă în ţara noastră cultura minoră are ceva interesant, e tocmai pentru că păstrează, sau a păstrat până acum, acest caracter de autenticitate, garant în ordinea culturii al valorii ei .

Amintirile noastre din copilăria petrecută la sat coincid desigur cu ale celor mai mulţi dintre cititori. Ne aducem aminte: vedeam satul aşezat oarecum înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot ni s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma noastră. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiând în lume. Nu era aceasta o poveste, ce ni s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea-poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate un loc, în care, cel puţin din când în când, şi mai ale duminica, de refugia diavolul.

Mitologia şi metafizica alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Credem că nu exagerăm spunând că la oraşp, copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor degrabă o îndrumare bătrânicioasă. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

O fetiţă se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind că vrea să vadă „ce gust au morţii”, şi încerca prunele. Când muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om rău. când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun. Iată concepţii, viziuni, presimţiri, care nasc în chip firesc, în lumea satului.