Relația filosofică cultură-natură

Extras din referat Cum descarc?

Filosofia culturii este mai intai - si dupa cum ne-o spune insasi numele ei - o disciplina filosofica. Stiintele culturale sunt discipline speciale. Filosofia culturii se gaseste la un nivel de generalitate mult mai ridicat decat stiintele speciale culturale. Filosofia culturii generalizeaza asupra materialului pe care il procura stiintele speciale ale culturii, in acelasi fel in care filosofia naturii generalizeaza asupra rezultatelor pe care i le ofera stiintele particulare ale naturii. Prin urmare, intrebuintand pluralul ,,stiintele culturii" sau singularul ,,filosofia culturii" trecem de la nivelul unor generalizari mai restranse, cum sta in natura stiintelor speciale, la nivelul ultimelor generalizari, cum se potriveste firii disciplinelor filosofice. Si atunci daca acesta este obiectul filosofiei culturii, sumar schitat si intr-un fel pe care paginile urmatoare il vor completa neincetat, atunci se intelege de ce studiul lui nu numai ca este necesar, dar este indispensabil completarii sistemului filosofic .
Cultura este conceputa in functie de valoare. Ea este esenta bunurilor pe care le apreciem pentru valoarea lor. Din acest motiv, reprezentarea care se refera la esenta ei ne poate fi oferita de o filosofie a valorilor care isi propune, mai presus de toate, sa inteleaga orice domeniu particular al valorilor in specificitatea lui. Obiectul logic al culturii nu e reprezentat de entitati metafizice, ci de valori. Valorile nu ocupa un loc in spatiu. Nu se nasc, nici nu mor. Sunt eterne. Valorile culturale singure fac posibila istoria ca stiinta si numai dezvoltarea istorica pune in lumina bunurile culturale care sunt legate de valorile culturale. Obiectul principal al morfologiei culturii a fost descoperirea sufletului care se dezvolta .
In vreme ce in fiecare cultura in parte si toate laolalta sunt destinate sa se nasca, sa infloreasca si sa moara, cultura ca realitate superioara nu poate muri niciodata. Prin intermediul omului si al actiunii sale asupra naturii ia nastere, in urma unei provocari reciproce, realitatea culturala. Dar nu totdeauna si nu toti cercetatorii au vazut in legatura ontologica natura-cultura o sursa de opozitii sau de contradictii. Provocarii pe care asi intemeia Toynbee sistemul istoriei si al culturii, altii i-au opus un principiu de armonie, reusind sa descopere, pe urmele lui Rousseau si ale mitului ,,bunului sasbatec", un principiu de armonie in umanizarea naturii prin intermediul rationalitatii umane. Actiunea culturala a fost identificata de multi cu capacitatea omului de a invinge, umaniza, intelege si rationaliza natura .
Filosofia contemporana face o deosebire intre culturile ,,minore" si culturile ,,majore", dar disocierea sufera inca grave imprecizii. Culturile monore poarta si numele de culturi ,,etnografice", iar culturile majore sunt denumite si culturi ,,monumentale". O cultura minora se mentine indeobste pe planul unor plasmuiri sau creatii de dimensiuni mai marunte, cata vreme cultura majora ar putea sa fie identificata in creatiile iperdimensionale . 
Morfologia culturii a incercat sa deosebeasca cultura minora si cultura majora sub unghiul ,,varstelor". Cultura minora ar echivala cu copilaria, iar cultura majora cu maturitatea uneia si aceleasi culturi. Subiectul, eul varstelor, ar fi dupa conceptia morfologica unul si acelasi: un anume ,,organism cultural". Cultura minora si cultura majora sunt diferentiate de asta data sub unghiul cresterii in timp a unei existente organice de sine statatoare. Sa retinem acest lucru: ,,varstele" culturii nu au, in conceptia morfologica, nimic de-a face cu varstele ,,omului", caci nu omul este subiectul creator de cultura, ci cultura cu ,,sufletul" sau e subiect pentru sine, si-si are ca atare varstele sale proprii, ca orice organism autonom. Varstele pot sa fie privite din doua puncte de vedere: ca faze, ca simple etape, dar si ca structuri autonome, ca doua focare, care-si afirma neatarnarea. ,,Copilaria", privita ca etapa, este desigur numai o pregatire in vederea maturitatii, o faza provizorie; ,,maturitatea" este si ea, ca etapa, doar o delta, in care se revarsa copilaria .
Oamenii si animalele se nasc dintr-o samanta care pretinde si ea, ca mladita viitorului pom, o protectie materna. Varstele noastre sunt varstele plantei. Ne deschidem, crestem, inflorim, ne trecem si murim. Suntem chemati la viata fara voia noastra si nimeni nu e intrebat ce sex ar vrea sa aiba, din ce parinti ar vrea sa rasara, pe ce pamant ar vrea sa propaseasca, modest sau luxuriant, in sfarsit, prin ce intamplare interioara sau exterioara ar vrea sa dispara. In toate aceste imprejurari, omul trebuie sa dea ascultare unor legi mai inalte, asupra carora primeste tot atat de putine limpeziri ca si planta, ba pe care le slujeste aproape impotriva vointei sale cu cele mai puternice instincte .
Cultura este un obiect de creatie umana, nu ,,subiect orgasmic" independent, ca un parazit al omului. Astfel cultura minora este o cultura creata prin prisma structurilor copilaresti ale omului, si ca atare ea poate sa dainuiasca si sa se perpetueze indefinit. La fel, cultura majora nu este varsta inevitabila a maturitatii unui pretins organism cultural suprapus omului; o cultura majora este numai creata prin darurile si virtutile maturitatii omului, pe temeiul si datorita structurii acesteia ca atare. Omul, in calitatea sa de creator de cultura isi realizeaza plasmuirile fie prin darurile si structurile copilariei, fie prin cele ale maturitatii. O cultura minora poate sa fie deosebit de infloritoare si de bogata .
Nu primatul unei culturi intereseaza, ci infaptuirea potrivit cu o matca stilistica; iar daca in tara noastra cultura minora are ceva interesant, e tocmai pentru ca pastreaza, sau a pastrat pana acum, acest caracter de autenticitate, garant in ordinea culturii al valorii ei .
Amintirile noastre din copilaria petrecuta la sat coincid desigur cu ale celor mai multi dintre cititori. Ne aducem aminte: vedeam satul asezat oarecum inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care numai tarziu de tot ni s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preajma noastra. Imprejurarea era ca un ton, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiand in lume. Nu era aceasta o poveste, ce ni s-a spus ca multe altele, ci o credinta de neclintit. Faceam o transanta deosebire intre ,,povestea-poveste" si ,,povestea adevarata". Topografia satului era plina de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adanceau si se inaltau. Tinda vecinului, totdeauna foarte intunecoasa, era fara doar si poate un loc, in care, cel putin din cand in cand, si mai ale duminica, de refugia diavolul.
Mitologia si metafizica alcatuiau pervazul natural si de la sine inteles al satului. Satul exista in constiinta copilului ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcatuita si cu alte zari, mai vaste, decat le poate avea un mare oras, sau metropola, pentru copiii sai. Credem ca nu exageram spunand ca la orasp, copilaria n-are apogeu; orasul taie posibilitatile de dezvoltare ale copilariei ca atare, dand sufletelor degraba o indrumare batranicioasa. A trai la sat inseamna a trai in zariste cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie.
O fetita se catara in prunii cimitirului, crescuti din morminte. Spunea sarind ca vrea sa vada ,,ce gust au mortii", si incerca prunele. Cand musca dintr-o pruna amara, spunea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost om rau. cand nimerea in alt pom o pruna dulce, zicea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost om bun. Iata conceptii, viziuni, presimtiri, care nasc in chip firesc, in lumea satului.

Fisiere in arhiva (1):

 Relatia Filosofica Cultura-Natura.doc