Recenzie - copilăria și construcția parentalității

Date biografice

Daniela Cojocaru este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie și Asistență Socială al Facultății de Filozofiei și Științe Social-Politice. Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, unde predă Sociologia Familiei, Metodologia cercetării sociologice și Metode calitative de cercetare a copilăriei și parentalității. Este licențiată în sociologie și politologie și a urmat cursurile de masterat în Management social și dezvoltare comunitară. A participat la numeroase evaluări ale programelor sociale realizate în România de diverse organizații guvernamentale și nonguvernamentale reprezentative în domeniul bunăstării copilului și a familiei, a publicat articole și cercetări în domeniul sociologiei familiei, epistemologiei și metodologiei cercetării sociale. La Editura Polirom a mai publicat, în calitate de coautor, Managementul de caz în protecția copilului. Evaluarea serviciilor și practicilor din România (2008).

Introducere

Rolul asistentei maternale ca forma de protectie a copilului a dobindit o importanta din ce in ce mai mare in Romania ultimelor decenii, de unde si necesitatea unor lucrari de specialitate care sa stabileasca nevoile copilului si practicile prin care acestea sa fie intimpinate de institutiile de profil. Sustinuta de o bibliografie adusa la zi, abordarea teoretica a raporturilor dintre copii si familia de ingrijire e concretizata, in a doua parte a cartii, de un studiu de caz realizat cu ajutorul asistentilor sociali, pe baza caruia sint discutate politicile sociale din domeniu. Concluziile pun in evidenta atit beneficiile, cit si neajunsurile acestei forme de protectie, precum si punctul de vedere al celor direct implicati – copiii. Lucrarea se adreseaza studentilor de la facultatile de profil si profesionistilor in asistenta sociala si protectia copilului.

Capitolul I Familia și regularizarea copilăriei

Problematica generala a copilului a fost o temă importantă de studiu a sociologiei familiei, abordată în special cu ajutorul conceptului de socializare. Începând cu anii `80, o serie de sociologi și antropologi europeni și americani au reclamat această expediere a copilăriei la capitolele destinate conceptului de socializare, din tratatele de sociologia familiei, precum și subreprezentarea cronică a copilăriei în dezbaterea sociologică și au propus emergența unui domeniu de cercetare de sine stătător, cel al sociologiei copilăriei. Acesta inițiază o abordare a copilăriei care își dorește să depășească respectivul concept de socializare și o grilă de lectură a acesteia ca o construcție socială, în care rolurile și activitățile copiilor sunt diferențiate, în funcție de perioada istorică și contextul cultural.

Criticile feministe la la adresa sociologiei familiei sunt sintetizate de Alanen: reducerea familiei la unitatea ei biologică sau naturală și ignorarea lipsei de omogenitate a realității intra și extra-familiale, ceea ce a tras după sine și o „universalizare” a copilăriei și parentalității. O alternativă la această abordare este cea construcționistă, care consideră familia ca pe o unitate construită, și nu naturală sau inevitabilă, constituită dintr-o multitudine de semnificații și a cărei problematică acoperă o paleta largă de „aranjamente materiale, seturi de relații și ideologii”.

Prin proiectul sociologiei copilăriei, abordarea construcționistă este aplicabilă, căreia i se recunoaște variabilitatea istorică, geografică și culturală; mai mult decât atât, ea explorează diversitatea modurilor în care copilăria este constituită în social, fiind scoasă astfel din „universul microconvențional al familiei, școlii și altor factori semnificativi” și plasată pe terenul dezbaterii sociologice reale, în care copilăria este văzută în termeni structurali.

Instituționalizarea copilăriei se referă la faptul că viețile copiilor se desfășoară tot mai mult în medii instituționale sau organizate (grădinițe, creșe, centre de zi, școli etc.)și la diferența de tratamen a copiilor în raport cu adulții.

Familiarizarea copilăriei reprezintă procesul de responsabilizarea a familiilor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte se referă la faptul că în general, conceptualizarea copilăriei se realizează în primul rând prin relația cu familiile copiilor.

Capitolul II Copilărie și parentalitate

Termenul „părinte” provine din latinescul „parens” care înseamnă „a da naștere”, dar cumulează, alături de dimensiunea biologică, o dimensiune juridică și una morală; în general, dicționarele indică faptul că termenul „părinte” se utilizează pentru a desemna statusul biologic sau juridic de mamă sau de tată al unei persoane în raport cu un copil.

Pornind de la tipologia responsabilităților parentale elaborată de Alvy, Small și Eastman analizează aceste funcții și variabilele care contribuie dimensionarea competențelor parentale:

- Asigurarea resurselor de bază

- Funcția protectivă

- Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică și psihică

- Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate

Scopurile și valorile parentale au în general, o determinare culturală. Levine propune un set de scopuri parentale ierarhizat astfel: primul nivel este reprezentat de scopurile legate de sănătatea copilului, al doilea legat de securitatea economică a familiei, iar în măsura în care primele două niveluri sunt asigurate, „aspirațiile părinților pentru copil se vor concentra asupra dezvoltării unor trăsături personale și sociale, care să maximizeze funcționarea lui socială ca adult în acea cultură.