Rationalitatea Critică și Metodologia Negativă

Asa cum apare în cartea sa fundamentală, Logica cercetării (1934/1981), conceptia a lui Karl Popper ar putea fi structurală în trei directii de gândire, corelate între ele. Este vorba, în principal, de:

a) solutia dată problemei inductia;

b) problema demarcatiei stiintei de ne-stiintă;

c) importanta atitudinii critice în demersul pentru fundamentarea cunoasterii autentice.

În legătură cu prima problemă, Popper argumentează câteva aspecte majore cu care se confruntă modelul inductiv al stiintei, fată de imaginea ideală pe care acest model o sugerează în mod obisnuit:

- Nu există observatii eliberate de orice continut teoretic, neutre si lipsite de prejudecăti. Observatia implică în mod necesar presupozitii teoretice cu privire la lucrul observat. Observăm ceva ca fiind un anumit lucru în virtutea unor implicatii teoretice, care ne duc deseori dincolo de simplul continut al observatiei.

- Observatiile presupun întotdeauna selectarea unor caracteristici ale mediului înconjurător si respingerea altora. În raport cu numărul posibil de lucruri pe care îl putem observa la un moment dat, suntem în situatia de a fi selectivi. Ceea ce alegem să obsevăm este determinat de interese.

- În demersul inductiv, inferenta de la fapte observate la fapte neobservate nu ne poate furniza un adevar valid din punct de vedere logic. Prin specificul lor, legile stiintifice transcend experienta, iar enuntul lor nu apare ca rezultat al unui număr finit de observatii. De aici urmează că, nici o propozitie de tipul „Toti A sunt B” nu poate fi dovedită ca adevărată.

- Un rationament inductiv ar putea dovedi valid pe baza presupunerii că regularitătile sau uniformitătile constatate la cazurile observate s-ar regăsi si la cazurile neobservate. Această supozitie nu este un adevăr logic a priori, astfel încât negarea lui să implice o contradictie sau să poată fi justificat de experientă.

- Ceea ce putem spune este că, uniformitătile s-au dovedit valabile în toate cazurile pe care le-am observat, deci se vor sustine si în cazurile pe care nu le-am observat. O asemenea dovadă însă, nu poate fi folosită pentru a justifica principiul uniformitătii însusi. Recursul la probabilităti nu ne poate fi de folos, deoarece putem pune problema, de ce credem că observarea anumitor cazuri ar trebui să facă mai probabile evenimente pe care nu le-am observat.

Asadar, Popper respinge inductia atât ca metodă de formulare a teoriilor stiintifice, cât si ca demers logic pe baza căruia ar putea fi justificate teorii. El dezvoltă, în schimb, o metodologie deductivă, după care, singurele argumente admise în stiintă sunt acelea în care concluziile derivă din premise.

Locul important al logicii în metodologia sa rezultă si din fixarea principalelor secvente ale schemei testării: se derivă enunturi singulare din teoriile sau ipotezele generale si conditiile initiale corespunzătoare; în cazul în care ele nu corespund faptelor, ipoteza este falsificată relativ la domeniul respectiv; rezultatul pozitiv al unui test nu are relevanta unei instante de confirmare a ipotezei, ci este doar expresia „unei încercări reusite de falsificare”.

Popper nu omite să precizeze că logica sau metodologia cercetării nu îsi propun să descrie testarea teoriilor asa cun are ea loc în practica stiintifică curentă, ci doar să fixeze cadrul normativ al acesteia. Întelegând problematica cunoasterii ca logică a cercetării sau teorie metodologică, devine posibilă o distinctie „între trăirile si credintele noastre subiective, care nu întemeiază niciodată enunturi, ci pot fi întotdeauna doar obiect de cercetare stiintifică, anume de cercetare psihologică empirică, si corelatiile logice obiective dintre diferitele sisteme de enunturi stiintifice si interiorul fiecăruia dintre ele” (1981, p. 86).

Autorul accentuează ideea că deosebirea dintre metoda stiintei teoretice si metoda stiintei empirice si faptul că o teorie filosofică, de exemplu, nu poate fi testată nu înseamnă că ea nu poate fi criticată, revizuită sau chiar abandonată ca inacceptabilă. Cu alte cuvinte, formularea unui criteriu de demarcatie nu echivalează cu contestarea importantei teoriilor filosofice pentru progresul stiintei, multe din aceste teorii devenind, cu trecerea timpului, teorii ale stiintei empirice.

Cum am arătat deja, Logica cercetării caracterizează o teorie stiintifică ca o teorie principal falsificabilă sau testabilă, iar o teorie este falsificabilă dacă consecintele empirice particulare derivate din ea pot să intre în contradictie cu rezultate ale observatiei, numite si enunturi de bază. Caracterul stiintific al unei teorii poate fi sustinut numai prin indicarea unor „falsificatori potentiali”, adică a unor observatii posibile care să fie în contradictie cu predictii derivate din teorie. Acea teorie care se pretinde stiintifică, dar nu are falsificatori potentiali este calificată de Popper ca pseudo-stiintifică. Astfel spus, falsificabilitatea se instituie într-un criteriu al demarcatiei dintre stiintă si pseudo-stiintă, precum si într-un criteriu al estimării comparative a valorii de cunoastere pe care o au diferite teorii stiintifice.

Dacă logica falsificării este aparent simplă, practica testării unei teorii este mult mai complexă. Din această perspectivă, este recunoscută nevoia unor reguli metodologice flexibile, astfel încât, posibilitătile progresului stiintific să crească, desi nu există nici o metodă care să garanteze acest lucru.

Pe scurt, încercarea de a falsifica o teorie prin discutie critică, observatie si experiment comportă câteva aspecte de principiu:

- Întotdeauna este posibil să comitem erori de observatie, fapt ce implică problema fundamentului empiric. Nu există enunturi legate de observatie cu caracter indubitabil. Toate enunturile-observatii au, ele însele, un continut teoretic si sunt deschise testărilor ulterioare. Desi toate enunturile empirice sunt potential testabile, ele pot fi considerate, în mod provizoriu, ca adevărate.