ARGUMENT Prin alegerea unei teme de referat legata de conceptul de ,,cunoastere" mi-am propus sa studiez legaturile existente intre psihologie si filosofie prin prisma afirmatiei pe care psihologul american Gordon W. Allport o facea in legatura cu psihologia personalitatiisi care este evident valabila si pentru alte domenii ale psihologiei: ,,Toate lucrarile de psihologia personalitatii sunt in acelasi timp lucrari de filosofia persoanei." Desi psihologia s-a deprins de filosofie, constituindu-se ca stiinta autonoma, colaborarea dintre aceste discipline in domeniul cunoasterii se rasfrange benefic asupra amandurora. Adesea formele lingvistice pe care le mai folosim astazi in psihologie referitoare la cognitie isi au originea in anumite notiuni metafizice antice despre suflet, filosofia contribuind si la explicitarea si elucidarea unor supozitii tacite ale abordarilor psihologice. La randul sau, psihologia poate sprijini filosofia in demersurile sale specifice privind clarificarea distinctiilor ,,clasice" dintre natura si cultura, subiect si obiect in cunoastere, innascut si dobandit, a priori si a posteriori. Studierea problematicii subiectului si a obiectului in cunoastere constituie pentru mine o oportunitate pentru a-mi largi orizontul informational in ambele domenii si pentru a efectua o incursiune deosebit de interesanta in lumea marilor filosofi, a marilor ganditori - un izvor de intelepciune si de cunoastere pentru orice demers de factura intelectuala. INTRODUCERE Cuvantul ,,cunoastere" este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt vizate capacitatile cognitive ale intelectului uman si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt evidentiate cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri. Filosofia, stricto senso, se poate recunoaste in teoria cunoasterii: "Cunoaste-te pe tine insuti!", celebrul dicton pe care Socrate il imprumutase de pe frontonul templului lui Apollo, situat in centrul Pamantului considerat de Grecia Antica de a fi la Delfi, ramane ca o marturie pe care ivirea zorilor filosofiei o lanseaza inspre viitorul luminat si intunecat deopotriva de samburii de lumina semanati de stiintele moderne In intreaga dezvoltare a gandirii filosofice, reflectia asupra cunoasterii s-a aflat intr-o stransa unitate cu cea asupra existentei. Daca in antichitate ontologia reprezenta domeniul central de interes filosofic, in epoca moderna, prin deschiderile oferite de operele lui Descartes, Locke si Kant, preocuparile gnoseologice devin predominante. Problematica teoriei cunoasterii se centreaza in jurul unor intrebari, cum sunt : Ce cunoastem ? Cum cunoastem ? Care este valoarea cunostintelor noastre ? Prin ce mijloace o putem proba ? Cum progreseaza cunoasterea ? In istoria filosofiei s-au conturat pozitii diverse cu privire la natura, modalitatile si scopul cunoasterii, marcand o adevarata revolutie in gnoseologie. Dupa unii filosofi, cunoasterea, activitate teoretica a omului, se opune actiunii in lume. Aceasta problema filosofica a cunoasterii este tripla : - Problema originii cunoasterii umane este aceea de a sti daca ea provine din experienta (empirism) sau din ratiune (rationalism) Continutul cunoasterii noastre se dezvolta odata cu extinderea experientei si cu progresul stiintei, atunci insasi forma oricarei puteri de intelegere umana, ,,principiile" cunoasterii, sunt de origine rationala si comune tuturor spiritelor omenesti (,,conceptualismul" lui Kant) - Problema naturii cunoasterii ne face sa distingem diverse forme ale cunoasterii, indeosebi pe acelea ce tin de spiritul de finete (ex: comprehensiunea care il leaga pe medicul clinician de bolnavul sau) si pe acelea ce tin de spiritul geometric. Primul tip de cunoastere este cerut in toate ,,stiintele umane" (psihologie, pedagogie, etc.) , al doilea tip convine stiintelor despre lume - In sfarsit, problema importantei cunoasterii noastre este aceea de a sti daca putem ajunge la absolut si la cunoasterea naturii intime a lucrurilor, cum crede dogmatismul (Platon, Hegel), ori daca cunoasterea noastra ramane limitata la lumea fenomenelor, fara a ne putea vreodata pronunta asupra unor probleme fundamentale: natura materiei, esenta sufletului omenesc (si a instabilitatii sale) si existenta lui Dumnezeu (si a naturii sale) Se poate constata ca insasi tema gnoseologica a adevarului, a concordantei cunostintelor cu obiectul cunoasterii, nu putea fi desprinsa ca atare si supusa reflectiei filosofice decat pe masura ce se realiza o dubla si progresiva depasire - pe de o parte a orizontului, a mentalitatilor si culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri si imagini, in care nu incapeau speculatii sistematice si analize conceptuale, pe de alta parte, a increderii spontane a omului in autenticitatea perceptiilor, reprezentarilor, notiunilor si rationamentelor sale. A fost nevoie de o indelungata maturizare reflexiva a spiritului uman pentru ca problema adecvarii cunostintelor la obiectul cunoasterii sa poata fi pusa din perspectiva elaborarii si criticii filosofice. Acest proces de maturizare cognitiva a condus la formularea unor probleme si solutii ,,paradigmatice", privind mijloacele, modalitatile, intinderea, garantiile si valoarea cunoasterii de care omul este capabil.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
