Problematica Alienării

Motto:

„Asemenea statuii lui Glaucos, pe care timpul, marea si

furtunile o desfigurasera într-atâta , încât seamana mai mult cu o fiara

decât cu un zeu, sufletul omenesc, modificat în sânul societatii datorita

unor nenumarate cauze ce se repetau mereu [...] si-a schimbat, ca sa

zicem asa, astfel înfatisarea încât a devenit aproape de nerecunoscut.”

(J. J. Rousseau, „Discurs asupra inegalitatii dintre oameni”)

Alienarea - repere presociologice

Problema alienarii, înteleasa ca procesul de înstrainare, de

îndepartare a omului de la natura sa specifica, chiar daca a capatat o

amploare stringenta în constiinta omului postmodern, este departe de a

constitui o preocupare recenta. Radacinile conceptului sunt mult mai adânci

: prima alienare este alienarea biblica a cuplului paradisiac, care mâncând

din fructul interzis a pierdut starea de gratie divina si s-a înstrainat de

conditia lui edenica. Ideea de decadere, de pierdere a valorilor si nevoilor

esential umane în cadrul unei societati degenerate, pare a reveni periodic în

reflectia asupra socialului, luând noi si noi fatete în concordata cu felul

argumentelor prezentate pentru a o ilustra si natura solutiilor propuse pentru

a o ameliora. Au prevalat mai întâi abordarile teologice (profetii întemeietori

de religii salvatoare), apoi cele ale filosofiei sociale (de la Platon la

Rousseau, Hegel, Marx si Marcuse) ca în prezent sa se consacre punctul de

vedere al stiintelor sociale, mai precis a psihologiei si sociologiei (Erich

Fromm, C. W. Mills, J. Habermas).

Ceea ce consider important de precizat este ca, în cazul unei

probleme atât de complexe si cu implicatii atât de vaste, nu putem trage

hotare strict definitorii între aceste perspective: abordarea fenomenului

alienarii presupune o viziune de ansamblu asupra omului si a societatii, a

aparitiei si evolutiei acestora, deci o raportare la originea si sensul existentei

(problema teologico-filosofica), apelul la o metoda valida de cunoastere a

sferei umanului (problema stiintifica) si raportarea la un sistem de valori fata

de care putem judeca sensul pozitiv sau negativ al alienarii, al îndepartarii

de la starea primara (problema etic-morala).

Încercând în paginile de fata sa dezvolt diferitele acceptiuni ale

conceptului de „alienare” din perspectiva teoriilor sociologice, am realizat o

incursiune în opera a trei mari personalitati care au tratat acest domeniu pe

planuri diferite de constituire a discursului sociologic: Herbert Marcuse

(plan filosofic), Erich Fromm (utilizarea facilitatilor oferite de dezvoltarea

psihologiei) si Jürgen Habermas (prelucrarea viziunii sistemice asupra

societatii). Am cautat sa relev punctele de convergenta si de divergenta ale

abordarilor lor si contextul în care trebuie înteleasa utilizarea notiunii de

înstrainare, adica traseul general al preocuparilor lor.

Radacinile sociologice ale conceptului

Dezvoltarea contemporana a problematicii alienarii sta în mare

masura sub semnul unor gânditori premergatori, în special Rousseau si

Marx.

Fara a intra în detaliile analizei operei lui Rousseau, as dori sa

mentionez ca el foloseste conceptul de alienare în doua sensuri distincte:

aceasta înseamna mai întâi îndepartarea omului de la starea sa naturala (cu

„cereasca si maiestuoasa simplicitate pe care i-a imprimat-o creatorul lui”)

sub presiunea civilizatiei, pe de alta parte desemneaza un imperativ ce se

afla la baza formarii societatii omenesti armonioase, clauza contractului

social: ,înstrainarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturile sale , în

favoarea comunitatii”. Prin contractul social ia nastere „un corp moral si

colectiv”, cu o viata si o vointa proprie , care este statul, iar suveranul

acestuia, în terminologia lui Rousseau, nu este o persoana ci vointa generala,

exprimata în mod activ, a statului.

Atât Rousseau cât si Marx încearca sa explice caracterul nejust al

inegalitatilor sociale existente, rezultate ale procesului alienarii. La originea

lor, în „starea naturala” (Rousseau) sau în comuna primitiva (descrisa de

Marx), oamenii erau egali din punct de vedere social. Dar, odata cu evolutia

istorica, omul s-a îndepartat de la conditia sa specifica, a devenit mutilat de

rezultatele propriilor lui eforturi de progres.