Problema lumii exterioare

Există multe drumuri care duc la filosofie, dar unul dintre cele mai vechi și mai umblate este cel ce trece prin îndoiala cu privire la realitatea lumii sensibile și posibilitatea de cunoaștere a acesteia. În misticismul indian, în filosofia monistă greacă și modernă începând de la Parmenide, la Berkeley, în fizica modernă, aparența sensibilă este criticată și contestată dintr-o mulțime năucitoare de motive. Misticul o declară ireală pe temeiul cunoașterii imediate a unei lumi mai reale și mai pline de înțeles, ascunsă sub vălul sensibilitătii, Parmenide și Platon o consideră ireală deoarece necontenita ei schimbare ar face-o incompatibilă cu natura imuabilă a entităților abstracte pe care ni le dezvăluie analiza logică, iar fizica modernă ne vorbește de dănțuiala frenetică a unor electroni care, cel puțin superficial, sunt prea puțin asemănători obiectelor imediate ale văzului sau ale tactilului.

Lumea exterioară constă în toate acele obiecte și evenimente care există în exteriorul celor care le percep. Spre exemplu, un obiect X poate face parte dintr-o lume exterioară în condițiile în care este obiectul perceperii unui alt lucru Y, însă în aceeași măsură lucrul Y poate face parte din lumea exterioară a unui obiect X sau oricare altul ce îl are în aria sa perceptivă pe lucrul Y. Lumea exterioară cuprinde obiectele împreună cu calitățile lor, formă, cantitate, culoare, dar și evenimentele la care ele iau parte sau le generează. Evenimentul observat de agentul A în care un obiect greu cade peste o masă iar aceasta este distrusă are drept protagoniști elementele: masa și un obiect distinct greu din lumea exterioară și drept principiu de acțiune forța gravitațională care aparține de asemenea lumii exterioare, care generează evenimentul distrugerii mesei care devine și el entitate distinctă a lumii exterioare. Un obiect exterior și distinct față de oricare subiect dat care percepe este oricare alt subiect care percepe. Ne aflăm acum în postura de a înțelege și formula problema cunoasterii lumii exterioare si de a înlătura diverse neînțelegeri care au mascat natura acestei probleme.

Problema lumii exterioare survine dintr-o problemă de natură epistemică formulată astfel: „Dacă, și dacă da, cum obține o persoană cunoaștere despre lumea exterioară?” Primul lucru pe care-l observăm atunci când începem să analizăm cunoașterea noastră comună este că parte din ea e derivată, iar parte primitivă. Există, altfel spus, părți pe care le credem doar pentru că, într-un anume sens, deși nu neapărat în sens strict logic, le-am inferat din altceva, pe când alte părți sunt crezute nemijlocit, fără suportul unei dovezi exterioare.

Înțelegând astfel problema, se poate admite o soluție, simplă la prima vedere. Există într-adevăr o cunoaștere a lumii exterioare pe care oamenii o dobândesc într-un mod preponderent empiric, percepând obiectele și evenimentele care alcătuiesc lumea exterioară. În ciuda ușurinței cu, care soluția propusă poate fi acceptată, unii dintre filosofi au considerat-o problematică și au adus împotriva soluției simple o serie de argumente.

I. Argumente împotriva tezei : „Omul are o cunoaștere autentică a lumii exterioare prin percepția lucrurilor din jur.”

A. Argumentul epistemic

Soluția simplă menționată anterior a fost dezvoltată în termenii realismului direct epistemologic . Einstein exprimă deosebit de clar opinia că orice cercetător al naturii este în mod spontan un realist, în sensul că atribuie obiectelor cercetării o existență independentă de experiență.

Este necesar să lămurim ce înțelegem prin realism direct. Realismul asumă că obiectele și evenimentele acestei lumi există în mod independent față de orice minte, de subiecții care le-ar putea percepe și sunt în general neafectate de aceștia și de actele de percepție la care iau parte, astfel încât, cu sau fără un act perceptiv asupra lor, obiectele lumii exterioare sunt aceleași. Credința într-o lume exterioară independentă de subiectul cunoscător stă la baza întregii științe a naturii. Întrucât percepțiile ne dau numai o informație indirectă asupra acestei lumi exterioare sau asupra realității fizice, aceasta nu poate fi sesizată de noi decât pe o cale speculativă. De aici decurge că, concepțiile noastre asupra realității fizice nu pot fi niciodată definitive. Cu toate acestea, realismul direct exclude acele viziuni apărate sub titlul de realism reprezentațional care presupun existența unui anumit intermediar non-fizic, numit de regulă „dat sensibil” a cărui experiență trebuie să o avem mai întâi (într-un sens temporal) pentru a putea percepe obiectele independente de această percepție . Chestiunea pe care o discutăm se întâlnește adesea sub o altă formă: problema cunoașterii unei realități independente de mine însumi (de eul meu). Această formulare suferă de ambiguitatea cuvintelor "independent" și "eu". Să analizăm mai întâi eul: întrebarea ce anume trebuie socotit ca făcând parte din eu, și ce nu? este foarte dificilă. Dintre multele lucruri pe care le putem înțelege prin eu, două pot fi evidențiate ca deosebit de importante, și anume: (1) nudul subiect care gândește și ia act de obiecte, (2) întregul asamblaj de lucruri care în mod necesar ar înceta să existe dacă viețile noastre s-ar curma. Când spunem că un lucru este "independent" de un altul, putem înțelege fie că este logic posibil ca unul din ele să existe fără celălalt, fie că între cele două nu există o relație cauzală astfel încât unul să se producă doar ca efect al celuilalt.