Principele de Niccolo Machiavelli

Societatea cu toate aspectele ei face parte din suita temelor majore, care a determinat scriitorii din toate timpurile s-o abordeze în operele sale. Nesfîrşitele tendinţe de a contura realităţile societăţii prin intermediul artei cuvîntului au generat o faţetă nouă a filozofiei, şi anume filozofia socială.

Unul din scriitorii ce s-au manifestat plenar în acest sens este Niccolo Machiavelli, filozoful politic care a reuşit să reproducă cu succes aspectele vieţii politice şi, totodată, să introducă termenul de „machiavelism”, noţiunea în cauză născîndu-se din opera sa „Principele”.

„Principele” este apreciată ca cea mai reuşită carte a autorului, iar prin suma de reguli, de norme şi sfaturi despre putere şi despre modul cum aceasta poate fi păstrată, lucrarea poate fi considerată un tratat despre guvernare. În acelaşi timp, fiind studiată nu doar de politicieni, dar şi de filozofi, opera lui Machiavelli îşi asumă conotaţia unui tratat filozofic, remarcabil prin virtuţile sale stilistice şi prin accesibilitate.

Cartea este structurată în douăzeci şi şase de capitole, cuprinzînd clasificarea statelor după tipul lor (capitolul I), modul în care statele pot fi cucerite şi păstrate (capitolele II-XI), problemele militare cu care se confruntă statele (capitolele XII-XIV), acţiunile şi calităţile necesare unui principe pentru a-şi păstra puterea (capitolele XV-XXIV) şi problema eliberării şi unificării Italiei (capitolele XXV-XXVI).

Capitolul I face o clasificare a statelor, fiind urmat de alte zece capitole care reproduc modurile de cucerire şi păstrare a principatelor în funcţie de tipul lor. În acest context, Machiavelli menţionează că „un principe ereditar, dacă este priceput, [...] îşi va păstra întotdeauna statul”, iar un principe nou va întîmpina întotdeauna mari dificultăţi. Din aceste considerente, sfaturile autorului sînt dedicate în special celor care cuceresc principatele şi mai puţin celor care le moştenesc.

Tendinţa autorului de a crea un îndrumar pentru cuceritori este justificată de concepţia lui Machiavelli despre dorinţa de a cuceri, care „este, întradevăr, un lucru foarte firesc şi foarte obişnuit”. Machiavelli îndeamnă principii ce acaparează teritorii de aceeaşi limbă şi cu tradiţii similare statului său să respecte două lucruri: „unul este că neamul vechiului principe trebuie să se stingă, celălalt, să nu se schimbe legile, nici dările”. Însă principii care ocupă state de limbă şi cu tradiţii diferite, pentru a le păstra, trebuie să aibă mare noroc şi să fie foarte pricepuţi. Pe aceşti cuceritori autorul îi îndeamnă să urmeze calea oamenilor mari şi desăvîrşiţi.

Sfaturile lui Machiavelli reflectă concepţiile filozofice ale scriitorului. Aşadar, el susţine că „omul înţelept trebuie să calce pe urmele oamenilor mari şi să-i imite numai pe aceia care au fost desăvîrşiţi”, astfel încît să tindă mereu spre perfecţiune, şi chiar de nu o pot atinge, cel puţin să se apropie de ea. În acelaşi context Machiavelli se pronunţă şi asupra aspiraţiilor, care, în opinia lui, trebuie să fie cît mai înalte, pentru a permite realizarea scopurilor majore.

Alături de calităţile şi abilităţile excepţionale ale unui adevărat principe scriitorul plasează şi însuşirea de a sesiza momentul oportun. În viziunea lui Machiavelli, însuşirile spirituale şi împrejurarea favorabilă sînt într-o strînsă dependenţă: „fără acea ocazie, însuşirile spiritului s-ar fi pierdut, după cu fără acele însuşiri ocazia favorabilă s-ar fi ivit în zadar”.

Tot din conţinutul sfaturilor autorului se reflectă şi ideea că omul este predispus spre stabilitate. Machiavelli afirmă că poporul unei ţări acceptă cu dificultate, sau chiar refuză, orice abordare a noului, astfel încît „nici un lucru nu este mai greu (ca realizare), mai nesigur (ca reuşită) şi mai primejdios (ca înfăptuire) decît acela de a te face fondatorul unei orînduiri noi”.

Vorbind despre obţinerea puterii şi despre menţinerea ei, Machiavelli menţionează importanţa păstrării poziţiilor cucerite. El este adeptul părerii că ceea ce se obţine fără mult efort este pierdut cu aceeaşi uşurinţă şi de aceea este mult mai indicat să acaparezi puterea cu multă trudă, căci „ceea ce se cucereşte cu multe osteneli se păstrează cu multă uşurinţă”.

Tot pentru păstrarea puterii Machiavelli îndeamnă principii „să-şi păstreze poporul prieten, altfel nu va avea nici un ajutor în vremuri potrivnice”, dar în acelaşi timp îi atenţionează despre laşitatea oamenilor. Scriitorul afirmă că mulţi sînt gata să dea dovadă de acte de eroism, „să moară pentru stat, cînd moartea este departe, dar în vremuri de primejdie [...] sînt prea puţini aceia dispuşi să dea ajutor”.

Sfaturile lui Machiavelli, analizate în ansamblu, reflectă concepţia conform căreia în atingerea ţintei propuse metodele nu contează, iar un conducător interesat să-şi păstreze şi să-şi sporească puterea trebuie să ignore consideraţiile morale şi să recurgă la perfidie, şiretenie, minciună şi o nemiloasă utilizare a forţei. Scriitorul acordă prioritate celei din urmă şi insistă, mai mult ca orice, asupra unei înarmări corespunzătoare a statului.

Problema armatei este desfăşurată în capitolele XII-XIV, aceste trei capitole relevînd faptul că numai armatele proprii sînt demne de încredere şi aduc principelui faima deplină. Îndemnul de a miza doar pe forţele proprii ascunde în esenţa sa o altă viziune a lui Machiavelli, care, raportată la individ, reflectă ideea că omul trebuie să conteze doar pe sine şi să nu accepte ajutorul nimănui, deoarece bazîndu-se mereu pe forţele altcuiva, şi nu doar pe ale sale, „are impresia că fără ajutorul lor nu mai poate să izbîndească” şi riscă să piardă încrederea în propriile abilităţi şi capacităţi.

Nucleul operei îl constituie modul de comportare şi însuşirile principelui, care sînt reproduse în limita a nouă capitole.

În capitolul XV Machiavelli formulează concepţia conform căreia oamenii sînt răi, iar „un om care vrea să facă întotdeauna numai ceea ce este bine va fi doborît de oamenii răi care îl înconjoară”. Din aceste motive binele îşi pierde importanţa, iar răul capătă valoare, devenind un ascensor spre siguranţă şi bunăstare.

Referindu-se în capitolul XVI la dărnicie şi zgîrcenie, scriitorul menţionează că „ar fi bine să fii considerat darnic”, însă de cele mai multe ori această virtute „îţi este în defavoare”. Aşadar, şi de această dată balanţa se înclină spre talgerul zgîrceniei, autorul constatînd că „au făcut lucruri mari doar aceia care au fost consideraţi zgîrciţi”. Practicînd dărnicia, omul sau ajunge sărac, sau, pentru a evita sărăcia, devine lacom. Machiavelli consideră că este mai bine să fii calificat zgîrcit, decît lacom, întrucît lăcomia este mereu însoţită de ura celor din jur, dar aceasta din urmă trebuie evitată cu orice preţ, deoarece ura naşte duşmani.