Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a conditiilor de posibilitate a stiintei fiintei ca fiinta , singura in masura sa refundamenteze filosofia si stiinta , tipuri de discursuri paralizate de dificultatile ridicate de practica sofista a limbajului . Sarcina metafizicii era , intr-o prima instanta , instituirea discursului unic . Caci concluzia sofista asupra imposibilitatii minciunii atragea dupa sine inutilitatea discursului constructiv si multiplicitatea discursurilor posibile despre fiinta , asa cum subliniaza Aristotel in cartea a IV-a : "Daca doua judecati contradictorii ar fi adevarate in acelasi timp despre acelasi lucru , atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul" . Dar aceasta ar fi un paradox . In al doilea rand , dupa ce filosofia isi va fi indeplinit prima sarcina , trebuie cercetat daca mai exista alte dificultati care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din stiintele fundamentale .
Afirmatia ce deschide cartea IV a Metafizicii , "Exista o stiinta care studiaza fiinta si proprietatile sale esentiale" (1003a) , corelata cu o alta , "Tot astfel se vorbeste si despre Fiinta in multe acceptii , dar intotdeauna cu privire la unul si acelasi principiu"(1003b) , apare in acest context ca extraordinar de optimista , statuand existenta efectiva a celei mai inalte dintre stiinte . De altfel , <<Aristotel credea cu fermitate in existenta principiilor absolute. La intrebarea daca va fi ori nu va fi in stare sa le patrunda "pana la capat" , el oscileaza intre raspunsul pozitiv si cel negativ , inclinand insa catre afirmativ>> , dupa cum afirma Ion Banu . In acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmatiile aristotelice mai sus citate ; ramane de cercetat daca si in ce masura acestea se pot sustine in raport cu intregul operei aristotelice . Observam insa corelarea , in viziune aristotelica , a posibilitatii stiintei cu existenta principiului unic al realitatii la care se refera discursul (si sesizarea lui de catre cel ce sustine acest discurs) . In cadrul teoriei semnificatiei , Aristotel va evidentia conditiile care fac posibil discursul stiintific .
Atacand modul in care ai fost puse problemele de limbaj de catre sofisti , Aristotel va demasca " rezolvarile" lor verosimile ca nesocotind adevarata esenta a limbajului . Din punctul lor de plecare , conceperea fiintei si a cuvantului ca perfect aderente (fie prin conventie , fie in mod natural) , nu se putea ajunge decat la concluzia paradoxala ca totul este adevarat 1 . Aristotel surmonteaza aceasta dificultate prin conceperea raportului limbajului cu fiinta ca mijlocit , iar nu nemijlocit. Stagiritul afirma ca doar propozitia este locul adevarului si al falsului , iar adevarul se probeaza prin asemanarea unei judecati cu starea de lucruri la care se refera . Subliniaza ca semnificatia nu are in sine putere existentiala , astfel ca , daca spunem "tap-cerb" , ne referim la toate fiintele care ar avea deodata toate caracteristicile esentiale tapului si cerbului , fara a fi necesar ca acestea sa existe . Propozitia e locul adevarului si falsului fiind o compunere de substantiv , verb etc. ce se inlantuie corespunzator sau nu realitatii .
Teoria aristotelica a limbajului se bazeaza pe doua premise : noi folosim nume in locul lucrurilor si totusi nu exista asemanare completa intre lucru si nume . Cea de-a doua premisa este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportarii cuvantului la fiinta ; reprezinta corectarea erorii sofiste , insa ridica o problema in contextul in care " a nu semnifica un singur lucru inseamna a nu semnifica nimic , iar a nu semnifica nimic atrage dupa sine imposibilitatea oricarui dialog 2 (Metafizica , ? , 4 , 1006 b5) . De altfel , asemanarea completa intre nume si lucru nu ar fi posibila datorita caracterului finit al multimii numelor si caracterului infinit al multimii lucrurilor . Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificatii de semnificatie , cea prin care e vizat semnificatul . Aceasta solutie nu e niciodata enuntata explicit . Consecinta ei va fi ca numele nu va trebui sa aiba un singur semnificat (lucru imposibil datorita incongruentei multimilor) si o singura semnificatie . Valoarea semnificanta este unica pentru ca nu este inerenta cuvantului insusi , ci depinde de intentia care il anima . Astfel , prin intermediul limbajului o intentie umana se indreapta catre lucruri . Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru ca in spatele unui cuvant se gasesc mai multe intentii , mai multe semnificatii .
Aceasta caracteristica a discursului sofist are drept consecinta ignorarea principiului contradictiei . Principiul contradictiei este alaturi de principiul tertului exclus , principiu de baza ce sustine intreaga demonstratie . Ele sunt stabilite de Aristotel ca prime principii ale demonstratiei si studiate in consecinta de metafizica , singura stiinta in masura sa se ocupe de principiile prime ale stiintelor particulare . Principiul contradictiei va fi mai intai exprimat sub forma " acelasi atribut nu poate sa apartina si sa nu apartina aceluiasi lucru in acelasi timp si in acelasi mod " . Din aceasta forma a sa , Sir David Ross va deduce ca acest principiu " este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o lege a fiintei " , desi din el "decurge o lege psihologica " 1. Aceasta parere e sustinuta si de Pierre Aubenque in lucrarea sa " Problema fiintei la Aristotel" . Voi urmari cateva din etapele argumentatiei lui Pierre Aubenque .
Aristotel , Metafizica, trad. Stefan Bezdechi , Ed. IRI , Bucuresti , 1999
Pierre Aubenque , Problema fiintei la Aristotel, trad. Daniela Gheorghe
Ed. Teora , Bucuresti , 1998
Gheorghe Vladutescu , Aristotelismul ca filosfie a individualului .
Ed. Paideia, Bucuresti , 1997
Ion Banu , Aristotel , Ed Stiintifica , Bucuresti , 1996
Sir David Ross , Aristotel , trad Ooan Lucian Munteanu si Richard Rus
Ed. Humanitas , Bucuresti, 1998
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
