Pierre Bourdieu - constructivismul structuralist și violența simbolică

Prima întrebare care se ridica atunci când abordezi o anumita tema sau un anumit autor dintr-o paleta larga de optiuni este de ce ai facut aceasta alegere?

Am optat pentru toeria sociologica a lui Pierre Bourdieu pentru ca am considerat-o în primul rând cea mai apropiata de conceptiile noastre cu privire la alcatuirea socialului si prin urmare demna de aprofundat.

Apoi, în epoca actuala si teoriile comunicarii au renuntat la perspectiva liniara, unidirectionala a procesului comunicarii, astfel încât, comunicarea, stând la baza constructiei socialului si fiind un proces de interactiune si de influentare reciproca este necesar ca si constructia corpului social sa se bazeze pe interactiune. În mod necesar si analiza acestor doua elemente – comunicare si structura sociala – trebuie facuta avându-se în vedere nu componentele lor separate si în mod static ci în interactiunea si deci în relatiile lor.

Si cum comportamentul uman se bazeaza în mare parte pe obiceiuri dobândite în procesul socializarii iar în cadrul acestuia din urma, un aport important îl are educatia institutionalizata, aceasta trebuie sa ocupe un loc primordial în cercetarile sociologice.

Lucrarea de fata va cuprinde:

- pe scurt o expunere a principalelor teorii sociologice cu privire la educatie (functionalismul sistemic, constructivismul structuralist, etnometodologia si teoria transmiterii educationale);

- explicarea constructivismului structuralist si teoriei violentei simbolice cu referire la textul „Învatamânt si reproductie sociala – Fundamentele unei teorii a violentei simbolice” ;

- câteva întrebari în legatura cu tezele propuse de Pierre Bourdieu

Fundamentarea sociologiei ca stiinta se bazeaza pe lucrarile francezilor August Compte (Curs de filosofie pozitiva) si Èmile Durkheim (Reprezentarile individuale si reprezentarile colective). De aici pâna la fundamentarea sociologiei educatiei ca „stiinta autonoma, integrabila în domeniul stiintelor pedagogice/educatiei” a fost nevoie de multi ani.

Functionalismul simbolic, teoria care pune bazele studiului de sine statator în sociologia educatiei se dezvolta în opera sociologului american Talcott Parsons. Acesta a considerat societatea mai mult decât o suma de indivizi autonomi. Obiectul sociologiei sale este actiunea sociala, vazuta ca un comportament uman, caruia autorul sau îi confera un sens subiectiv si prin care acesta îsi exercita o oarecare influenta asupra celuilalt. Autorul actiunii este simultan si actor si obiect al actiunii; aceasta se petrece întodeauna într-un anumit context care exercita presiuni asupra actorilor iar semnificatiile si intentiile actiunii sunt structurate ca sisteme simbolice.

Actiunea unui actor social este dublu constrânsa: de asteptarile sale de rol si de sanctiunile pe care celalalt le poate aplica în cazul în care primul nu si-a respectat asteptarile de rol.

Corespondenta dintre cele doua constrângeri este asigurata de internalizarea si stabilizarea în structura unei personalitati a obiectelor sociale ca sisteme. Altfel spus, internalizarea este mecasnismul prin care se constituie identitatea sociala a individului.

Acesta se realizeaza în cinci etape: faza de adaptare (0 – 2 ani); faza fixarii dependentei afective si a autonomiei sinelui (2 – 4 ani); faza integrarii (4 – 6 ani); faza de latenta (7 – 14 ani); faza crizei adilescentei si maturizarii depline (15 – 25 ani);

Educatia este pentru Parsons o functie sociala prin care se asigura crearea fiintei sociale a individului pentru mentinerea ordinii sociale. Aceasta reprezintaun transfer al costiintei colective în constiinta individului, o învatare de roluri asociate unui status.

Pierre Bourdieu merge mai departe cu analiza sistemului social. Pentru el interactiunea sociala nu se reduce la „schimburi simbolice”, ci ea este practica; prin actiunea sociala oamenii produc si reproduc societatea în dimensiunea sa culturala economica si sociala.

În lucrarea Le sens pratique Bourdieu mentioneaza: „Teoria practicii ca practica aminteste, contrar materialismului pozitivist, ca obiectele cunoasterii sînt construite si nu înregistrate pasiv si, contrar idealismului intelectualist, ca principiul acestei constructii este sistemul dispozitiilor structurate si structurante care se constituie în practica si este orientat întodeauna spre functii practice” Aceasta fraza sta drept marturie pentru conceptia sa constructivist structuralista.

La baza actiunii sociale sta un habitus adica „sisteme de dispozitii durabile si transpozabile, structuri structurate predispuse sa functioneze ca structuri structurante, adica în calitate de principii generatoare si organizatoare de practici si de reprezentari care pot fi adaptate obiectiv la scopul lor fara a presupune urmarirea constienta a unor scopuri si stapânrea expresa a operatiilor necesare pentru atingerea lor, «reglate» si «regulate» în mod obiectiv fara a fi cu nimic produsul supunerii fata de unele reguli si, fiind toate acestea, orchestrate în mod colectiv fara a fi produsul actiunii organizatoare a unui dirijor.”

Habitusul este rezultat al actiunii pedagogice, actiune fundamentala pentru orice structura sociala, dar nu în sensul lui Parsons, de integrare a individului în societate ci ca legitimare si reproductie a structurii sociale în structura personalitatii individului. Educatia este totodata un producator de structuri practice, obiective în sistemul social. Însa mai multe despre teoria lui Bourdieu cu privire la educatie discutam când ne vom opri la fragmentul „Fundamentele unei teorii a violentei simbolice”.

O teorie care se rupe radical de cea a lui Parsons propun H. Garfinkel si A. Ciocourel. Stiinta lor – etnometodologia – studiaza procedurile pe care actorul obisnuit le utilizeaza în activitatea cotidiana pentru a îndeplini sarcinile ce decurg din apartenenta si pozitia sa în cadrul unei organizatii.

Din perspectiva noii sociologii valorile si normele sociale nu mai sunt întelese ca principiu al actiunii sociale, ci ca resurse de care dispun actorii pentru a da sens actiunii lor (mobilul actiunii este valoarea interioara, subiectiva).

Pentru Garfinkel, obiectul sociologiei este ansamblul activitatilor cotidiene considerate în primul rând ca activitati de cunoastere si de comunicare. Obiectele cercetarii sunt expresiile si mecanismele activitatii practice zilnice.

La rândul ei, educatia este centrata pe aceste doua activitati considerate fundamentale: cunoasterea si comunicarea. Educatia/socializarea consta în achizitiile limbajului comun, iar prin aceasta a etnometodelor sau a „rationamentelor sociologice practice”. Doua sunt conceptele fundamentale cu care se opereaza aici: