Paremiologia sau Cartea de Înțelepciune

„Vorba fără glume pare ca bucata fără sare. Pildele la vorbă, tocma ca nişte glume, însa nu puţină învăţătură ne dau, d-aceea dă mare folos socotindu-le a fi, câte s-au putut găsi şi aduna, după unde au fost risipite, le-am aşternut aici, spre petrecerea dă vreme.

Povăţuirile iarăş, din însuş înţelegerea cuvântului lor, se cunosc a fi foarte folositoare la petrecerea vieţuirii, asemenea şi cuvintele adevărate, şi asămănările, ne arată tot adevărul, şi ce e mai bine decât adăvărul a spune? Măcar deşi este foarte supărător, dupa pilda ce zice: „Vrei vrăjmaşi să-ţi dobândeşti? Grăieşte adevărul”. De aceea numai la acel ce urăşte adăvărul, la acela nu vor fi plăcute. Aşadar vorba, înbinându-se cu pilde, cu povăţuiri şi cu cuvinte adăvărate, şi oarece asămănări i celelalte poveţi, ce s-au mai însemnat aici, nu puţină plăcere ce va aduce la desfătarea ei, şi nu puţin folos vom dobândi, din sfatul ei cel dulce, dacă nu ne vom supăra dă cuvintele cele adevărate, ce urmeaza lor. Dar, fiindcă la orce îndeletnicire, fără grăşeli nu să poate săvârşi, dă aceea priimiţi dintr-această adunare, fieşcare în parte, numai ceea ce cunoaşteţi că vă este dă trebuinţă, ca albina ce pă multe flori să pune, însă numai unde îi place, d-acolo adună miere, dă colea mai puţin, dă dincolea mai mult, până ca îşi umple căşuţa sa.

Eu dă la mine nimic alt poci zice, dăcât că ceea ce alţii au zis, aceea şi eu am scris, şi dumneata ceea ce-ţi place culege, ce nu-ţi place lasă pentru alţii, ca numai cel ce are asupră-i atima pentru care să grăieţte, acelui numai nu-i va plăcea o vorbă ca o mie, iar judecata lor rămâne la cei ce au înţelegere mai bună dăcât cei ce le-au zis. O greşală să vede, după cum mi-au zis unii, că prea multe pilde la o înţelegere s-au pus, altul le-a răspuns: „Când după atâtea pilde tu nu te-ai îndreptat, dar când ar fi fost numai una?” Ghiciţi dumneavoastră, eu de la mine le-aş zice: „Că la duhovnic de câte ori te spovedeşti, tot acele cuvinte îţi grăieşte, şi au-zindu-le mai des, mai lesne te îndreptezi”. Cu toate acestea, eu le-am dat voie, câte or vrea să lapede, si mi le-au lepădat cam pă jumătate. Eu m-am mulţumit cu jumătatea ce mi-au lasăt” .

(Iordache Golescu)

Proverbele, ca şi maximele (sau „cugetările culte”) s-au născut, pe de o parte, din nevoia omului de a înţelege, de a-şi explica mai bine complexitatea psihologică a fiinţei sale, în care coexistă numeroase calităţi şi defecte, iar pe de altă parte, din dorinţa de a face ca prin observaţii şi reflecţii profunde, cu caracter ironic sau sarcastic, fiecare dintre noi să poată realiza o cunoaştere de sine obiectivă, indispensabilă luării unor atitudini de îndreptare şi autoperfecţionare.

O radiografiere a conţinutului proverbelor, făcută mai ales din perspectiva psihologică, dar care nu va putea neglija şi dimensiunea morală şi educativă a existenţei noastre, reprezintă, de fapt, o incursiune în istoria zbuciumată a evoluţiei psihice şi morale a oamenilor, care, de milenii, trăiesc, acţionează, suferă şi speră, mânaţi fiind de jocul etern al ambiţiilor şi pasiunilor proprii. Existenţa umană este dominată de dragoste şi ură, de orgolii şi aspiraţii materiale şi mercantile, dar şi de demonul cunoaşterii şi al creaţiei. Drama existenţială a omului deriva tocmai din acest melanj de pasiuni şi ambiţii, sublime sau josnice, care doresc fiecare să se împlinească (dar acest lucru nu se poate realiza decât prin sacrificiul unora în favoarea altora). Iată de ce proverbele sunt, de fapt, o istorie condensată şi expresivă a unui lung şir de experienţe de viaţă individuale, cele mai multe dintre ele amare, nefericite, în care adesea cei care ar fi trebuit să reuşească sunt învinşi de propriile slăbiciuni sufleteşti sau de împrejurări defavorabile, iar cei care ar trebui să fie înfrânţi triumfă, fie prin puterea banului, fie prin înscenari şi intrigi de culise.

În toate proverbele – indiferent dacă sunt mai vechi sau mai noi, dacă sunt româneşti, greceşti, ruseşti, chinezeşti, arabe, franţuzeşti, etc. – întâlnim, ca trăsături comune, următoarele trei aspecte, care asigură proverbelor caracterul de valori spirituale universale: puterea deosebită de discernământ a judecăţii omului din popor; simţul dezvoltat al umorului popular; excepţionalul spirit justiţiar al comunităţilor populare, pentru care „adevărul”, „cinstea”, „dreptatea” reprezintă valori etice superioare .

Cele mai vechi colecţii de folclor sunt cele de proverbe, care premerg cu secole pe cele de cântece şi naraţiuni populare. Predilecţia pentru proverbe vine din împrejurarea că ele sunt cele mai apropiate de cărturar dintre toate speciile folclorice, fiind folosite curent împreună cu limba care le vehiculează . Proverbul era şi este, în fond, un mijloc de expresie curent uzitat în limbajul oamenilor din popor; aşa a fost şi în trecutul cultural îndepărtat al omenirii, astfel încât variante ale acestei specii au intrat în modul cel mai firesc în mai vechile scrieri.

Materialele paremiologice sunt grupate iniţial în 17 clase (capitole), începând cu cele referitoare la cosmos şi diviziunile calendaristice, urmate de cele despre: pământ, universul vegetal şi animal, universul uman, ocupaţiile omului, habitudinile, defectele, moravurile sociale, viciile şi crimele, până la expresiile idiomatice reflectând cugetarea pură, gratuită, prin care proverbul şi zicătoarea se ridică în sfera înţelegerii şi interpretării filozofice a existenţei .

Jocurile de cuvinte generază simetrii sonore care conferă proverbelor o muzicalitate similară cu cea cultivată în speciile nemuzicale, îndeosebi în ghicitori şi în numărătorile de copii, punând în lumină sensibilitatea acută populară faţă de atare plinătate sonică. Jocul de cuvinte constituie şi un indiciu indirect de circulaţie intensă pe arii mai largi, precum şi de probabilă vechime ancestrală, atât de greu de determinat în acest sector folcloric.

Lectura permite o fărămiţare a proverbelor în fragmente rimate de dimensiunea unor emistihuri, ca un fel de rimă interioară ce succede după 2-4 silabe: La plăcinte/ înainte,/ La război/ înapoi; Au tunat/ şi i-au adunat; Azi mie/ mâne ţie; Capul face,/ capul trage. Cele mai multe proverbe au fragmentele rimate mai lungi de peste 5 silabe, constituindu-se în chip similar cu versurile speciilor cântate: Celor ce duc mai mult dorul/ Le par mai dulce odorul; Cine se bucură la avere/ Ia fără plăcere; Cu gândul la Dumnezeu/ Şi cu mâna pe sânul meu; Să faci curce încotro te duci/ că tot nimica aduci. Pe alocuri pot fi surprinse şi creaţii lexicale pentru a oferi rima necesară, de obicei derivarea fiind alta decât cea din uzul curent: Omul până când nu pătimeşte/ Niciodată nu se înţelepţeşte .

Omul munceşte, gândeşte, luptă pentru cunoaşterea, schimbarea şi supunerea naturii şi în acest proces măreţ şi eroic, plin de succese şi de căderi, de iluzii şi deziluzii, se schimbă pe sine însuşi şi se perfecţionează neîntrerupt. În acest proces al neîntreruptei deveniri, proverbele au contribuit şi contribuie cu prisosinţă în viaţa tuturor popoarelor lumii. Poate nici într-un domeniu al creaţiei, fie el acela al motivelor şi temelor migratoare, fie al personajelor arhetipale şi al miturilor, nu s-a manifertat o circulaţie atât de mare şi o colaborare atât de strânsă între popoarele lumii ca acela al literaturii paremiologice, şi, în special, al proverbelor.