Necesitate și Întâmplare

Necesitatea si în întâmplarea reprezinta doua modalitati polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenta sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinte posibile ale acestora.

Necesitatea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din natura interna a acestora si în conditii constante se desfasoara cu inevitabilitate, într-un anumit fel si nu în altul. Necesitatea determina esenta si integrativitatea sistemelor, directia lor principala de miscare si dezvoltare, anulând sau subordonând alte trasaturi sau directii de evolutie ale acestora.

Opusa necesitatii, întâmplarea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora si se caracterizeaza prin variabilitate si inconstanta, putând sa se produca sau nu, sa se produca într-un fel sau altul, fara sa afecteze esenta si integrativitatea sistemelor.

Desi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea si întâmplarea se presupun totodata si se coreleaza reciproc. Necesitatea caracterizeaza determinarea calitativa a sistemului, îi conditioneaza esenta, iar întâmplarea îl afecteaza în mod ocazional si inconstant, conditionând particularitatile fenomenalizarii esentei acestuia.

Necesitatea si întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci si ale posibilului; ele nu pot însa caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu poseda atributele de existenta si devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizeaza perspectivele pe care le au sistemele, directiile sau tendintele lor fundamentale de evolutie, iar întâmplarea creeaza câmpul de variabilitate în diacronia obiectiva a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilitatilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Asadar, necesitatea si întâmplarea sunt modalitati obiective universale si complementare ale existentei si ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pura, ci doar în corelatie si dependenta reciproca, constituind aspecte si laturi diferite ale structurii si dinamicii aceluiasi sistem. Aspectele întâmplatoare însotesc totdeauna necesitatea, dar se subordoneaza acesteia, asa cum particularul se subordoneaza generalului si fenomenul, esentei.

Gândirea materialista a manifestat în toate epocile preocupare pentru întelegerea caracterului necesar al desfasurarii necesar fenomenelor; filosofia materialista premarxista a mers însa, în mod invariabil, pe linia opozitiei absolute dintre necesitate si întâmplare, absolutizând – de regula – necesitatea si negând existenta obiectiva a întâmplarii.

În aceasta maniera apare întelegerea necesitatii lui Democrit, care vede ordinea primara a lucrurilor în miscarea riguros necesara a atomilor pe verticala. Întâmplarea, considerata de el ca un fenomen necauzal, este exclusa din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusa pe seama ignorantei.

Materialismul modern a pastrat, de asemenea, convingerea ca în natura totul exista si se desfasoara în mod necesar si ca noi calificam drept întâmplatoare acele fenomene (necesare) ale caror cauze nu ne sunt înca cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, ca un fenomen este calificat ca întâmplator din cauza imperfectiunii cunostintelor noastre si ca aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplarii .Iar d’Holbach afirma ca “noi îi atribuim hazardului toate efectele a caror legatura cu cauzele lor nu o vedem. Asadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde nestiinta noastra cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu exista nici hazard, nici ceva neprevazut în aceasta natura, unde nu exista efect fara cauza suficienta si unde toate cauzele actioneaza pe baza unor legi fixe…” Ba chiar si societatea este supusa aceleiasi necesitati riguroase, toate raporturile si toate evenimentele fiind cauze la fel de hotarâtoare pentru viata sociala: “necesitatea care conduce miscarile lumii fizice conduce si miscarile lumii morale, în care totul este deci supus fatalitatii. …Prea multa acreala în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face sa se produca razboaie.”

Pe linia neîntelegerii corecte a raportului dintre necesitate si întâmplare merge si Helvetius, cu deosebirea ca el supraapreciaza întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viata noastra, aparitia marilor personalitati, a descoperirilor în arta si în stiinta, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplari.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizeaza necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) si acela care absolutizeaza întâmplarea (Helvetius) nu exista o deosebire principala, întrucât si într-un caz si în celalalt avem de-a face cu incapacitatea metafizica de a opera o distinctie între necesar si întâmplator. Pe drept cuvânt, Engels observa ca “daca faptul ca o anumita pastaie de mazare contine sase boabe, si nu cinci sau sapte este de acelasi ordin cu legea miscarii sistemului solar sau cu legea transformarii energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicata la rangul necesitatii, ci necesitatea este coborâta pâna la nivelul întâmplarii”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizarii necesitatii deriva din identificarea necesitatii cu cauzalitatea si din modalitatea nedialectica de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela ca daca nu exista fenomen acauzal si daca raportul de la cauza la efect este totdeauna necesar, atunci nu exista fenomene care sa nu fie necesare. Se realizeaza în acest rationament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauza si efect. Or, exista legaturi cauzale nenecesare, care tin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o întelegere dialectica a categoriilor de necesitate si întâmplare, precum si a raportului dintre ele, a fost facut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al conceptiei sale filosofice de ansamblu, potrivit careia necesitatea si întâmplarea sunt forme de manifestare si determinatii ale ideii absolute, Hegel afirma caracterul lor cauzal si desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima data, problema întelegerii necesitatii si întâmplarii prin raportarea lui la esenta fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern si extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care conditionarea prin altul este înlaturata” , adica ceea ce rezulta din continutul propriu al sistemului.