Metafizică

Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate, în Antichitate şi în Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful, considerându-se, deci, că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei.

Karl Marx îl consideră pe Aristotel ‚‚cel mai mare cugetător al antichităţii” şi ‚‚titan al gândirii”, iar Fr. Engels- ‚‚mintea cea mai universală”.

Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul), în nordul Greciei, a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii, fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii.

Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel, ci de către editorul operei sale, Andronicos din Rodhos. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică, el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel, al cărei titlu se pierduse, a fost scrisă după lucrarea Fizica, numind-o „Cea care este după fizica” (Metafizica).

Această denumire, mai degrabă accidentală, s-a dovedit inspirată, întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau, mai corect, dincolo de lucrurile fizice.

Cea mai timpurie referire privind Metafizica o găsim la Nicolaos din Damasc. Această lucrare, care se constituie în paisprezece cărţi are ca obiect studiul metafizicii sau filosofia prima, aşa cum o numeşte Aristotel.

În cartea a-IV-a, (numită şi Gamma) se discută despre axiome, principiul noncontradicţiei şi problema fiinţei.

Capitolul III, tratează axiomele, ele sunt cele de care depind toate lucrurile, toată lumea se serveşte de ele deoarece aparţin de „ceea ce este ca fiind” şi studiul lor tine de o singură ştiinţă cea a filosofului.

Aparţinând tuturor celor ce sunt considerate ca fiind, cercetarea lor este făcută de cel care înţelege atât ceea ce este ca fiind cât şi axiomele. Astfel niciun aritmetician, geometru nu s-au pronunţat cu privire la axiome, dacă au valoare de adevăr sau nu, ci numai câţiva filosofi ai naturii au încercat să le înţeleagă, ei se gândeau că cercetează întregul naturii şi ceea ce este. Exista un cercetător mai presus de filosoful naturii şi anume Cercetătorul Universalului care cercetează Fiinţa primă.

Cei care vorbesc despre adevăr şi cum trebuie făcute demonstraţiile considera că trebuie să se vină cu o instruire asupra acestor chestiuni şi nu trebuie să se cerceteze după o învăţătură după ureche. Cel care are cea mai bună cunoaştere asupra fiecărui gen, se pronunţa asupra principiilor cele mai sigure ale lucrului respectiv şi ceL care are cunoaşterea celor ce sunt ca fiind va vorbi despre principiile cele mai sigure dintre toate iar acesta este filosoful.

Cel mai sigur principiu este acela despre care e cu neputinţă să te înşeli, astfel e necesar ca un principiu să fie cel mai cunoscut.

Importanţa deducerii acestui principiu reiese clar din următorul pasaj: „( ) este imposibil ca aceluiaşi să-i aparţină şi, totodată, să nu-i aparţină acelaşi atribut, şi numai după sine ( ). Acest principiu este cel mai sigur dintre toate ( ). Este imposibil, nu încape îndoială, să crezi că este şi nu este, precum, după unii, ar fi zis Heraclit. Dacă nu este cu putinţă ca aceluiaşi, în acelaşi timp, să-i aparţină, contrarii ( ) şi dacă o opinie, contradictorie acestei opinii, este şi contrara să, este limpede că nu se poate că, totdeodată, acel ceva să fie gândit a fi fiind sau nu. Cine se înşeală în această privinţă, ajunge să aibă opinii contrare concomitente. De aceea, orice demonstraţie trebuie să se sprijine în acest ireductibil. Căci, în mod firesc, el este principiul celorlalte axiome”.

Aristotel vede în noncontradicţie principiul tuturor axiomelor, cel mai sigur dintre toate, fundament al gândirii şi al limbajului.

Este evident că acesta nu poate fi demonstrat în mod direct; de asemenea însă este foarte important să se ajungă la acest principiu prin demonstraţie indirectă, punând în dificultate aporetică discursurile celor care nu îl recunosc.

Demonstraţia poartă numele de metoda reducerii la absurd şi se bazează, în mod evident, pe principiul noncontradicţiei: faptul de a demonstra prin respingere se deosebeşte de a demonstra, ca atare o demonstraţie părând a presupune principiul care cere să fie demonstrat, pe când în primul caz, întrucât cauza greşelii este în altă parte, vom avea de-a face cu respingere, iar nicidecum cu o demonstraţie.

Principiul contradicţiei va fi mai întâi exprimat sub forma “acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru în acelaşi timp şi în acelaşi mod “.

Cercetarea acestor prime principii ale demonstraţiei şi o argumentare în favoarea lor nu e însă posibilă, datorită caracterului nedemonstrabil, decât prin respingerea discursului ce ignoră astfel de principii.

Respingerea discursului ce ignoră principiul contradicţiei se poate face doar dacă interlocutorul acceptă să spună ceva ce are sens pentru el şi pentru cel din faţa sa.

Aceasta pentru că a vorbi înseamnă a admite că vorbele au un sens, iar aceasta este condiţia care face posibil orice discurs. Chiar prin acel “ceva determinat” pe care îl spune, cel ce ignoră (sau vrea să ignore) principiul contradicţiei comite petitio principii, pronunţându-se asupra problemei în discuţie în argumentaţie, valoarea discursului. În cazul în care va alege să spună ceva va fi şi un conflict între ceea ce se gândeşte şi ceea ce se spune.