Vreme de mai bine de un mileniu si jumatate, in Antichitate si in Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur si simplu Filosoful, considerandu-se, deci, ca el s-ar identifica cu insasi conditia filosofiei. Karl Marx il considera pe Aristotel ,,cel mai mare cugetator al antichitatii" si ,,titan al gandirii", iar Fr. Engels- ,,mintea cea mai universala". Aristotel s-a nascut la Stagira (de la denumirea acestei localitati el este numit uneori Stagiritul), in nordul Greciei, a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichitatii, fiindu-i atribuite circa 145 de lucrari in cele mai diferite domenii. Metafizica - este lucrarea in care Aristotel si-a expus in mod sistematic conceptia filosofica. Aceasta denumire a lucrarii nu i-a fost data de Aristotel, ci de catre editorul operei sale, Andronicos din Rodhos. Ordonand dupa criteriul cronologic opera aristotelica, el a constatat ca lucrarea de filosofie a lui Aristotel, al carei titlu se pierduse, a fost scrisa dupa lucrarea Fizica, numind-o ,,Cea care este dupa fizica" (Metafizica). Aceasta denumire, mai degraba accidentala, s-a dovedit inspirata, intrucat ea sugereaza ca filosofia studiaza problemele care se afla dupa sau, mai corect, dincolo de lucrurile fizice. Cea mai timpurie referire privind Metafizica o gasim la Nicolaos din Damasc. Aceasta lucrare, care se constituie in paisprezece carti are ca obiect studiul metafizicii sau filosofia prima, asa cum o numeste Aristotel. In cartea a-IV-a, (numita si Gamma) se discuta despre axiome, principiul noncontradictiei si problema fiintei. Capitolul III, trateaza axiomele, ele sunt cele de care depind toate lucrurile, toata lumea se serveste de ele deoarece apartin de ,,ceea ce este ca fiind" si studiul lor tine de o singura stiinta cea a filosofului. Apartinand tuturor celor ce sunt considerate ca fiind, cercetarea lor este facuta de cel care intelege atat ceea ce este ca fiind cat si axiomele. Astfel niciun aritmetician, geometru nu s-au pronuntat cu privire la axiome, daca au valoare de adevar sau nu, ci numai cativa filosofi ai naturii au incercat sa le inteleaga, ei se gandeau ca cerceteaza intregul naturii si ceea ce este. Exista un cercetator mai presus de filosoful naturii si anume Cercetatorul Universalului care cerceteaza Fiinta prima. Cei care vorbesc despre adevar si cum trebuie facute demonstratiile considera ca trebuie sa se vina cu o instruire asupra acestor chestiuni si nu trebuie sa se cerceteze dupa o invatatura dupa ureche. Cel care are cea mai buna cunoastere asupra fiecarui gen, se pronunta asupra principiilor cele mai sigure ale lucrului respectiv si ceL care are cunoasterea celor ce sunt ca fiind va vorbi despre principiile cele mai sigure dintre toate iar acesta este filosoful. Cel mai sigur principiu este acela despre care e cu neputinta sa te inseli, astfel e necesar ca un principiu sa fie cel mai cunoscut. Importanta deducerii acestui principiu reiese clar din urmatorul pasaj: ,,( ) este imposibil ca aceluiasi sa-i apartina si, totodata, sa nu-i apartina acelasi atribut, si numai dupa sine ( ). Acest principiu este cel mai sigur dintre toate ( ). Este imposibil, nu incape indoiala, sa crezi ca este si nu este, precum, dupa unii, ar fi zis Heraclit. Daca nu este cu putinta ca aceluiasi, in acelasi timp, sa-i apartina, contrarii ( ) si daca o opinie, contradictorie acestei opinii, este si contrara sa, este limpede ca nu se poate ca, totdeodata, acel ceva sa fie gandit a fi fiind sau nu. Cine se inseala in aceasta privinta, ajunge sa aiba opinii contrare concomitente. De aceea, orice demonstratie trebuie sa se sprijine in acest ireductibil. Caci, in mod firesc, el este principiul celorlalte axiome". Aristotel vede in noncontradictie principiul tuturor axiomelor, cel mai sigur dintre toate, fundament al gandirii si al limbajului. Este evident ca acesta nu poate fi demonstrat in mod direct; de asemenea insa este foarte important sa se ajunga la acest principiu prin demonstratie indirecta, punand in dificultate aporetica discursurile celor care nu il recunosc. Demonstratia poarta numele de metoda reducerii la absurd si se bazeaza, in mod evident, pe principiul noncontradictiei: faptul de a demonstra prin respingere se deosebeste de a demonstra, ca atare o demonstratie parand a presupune principiul care cere sa fie demonstrat, pe cand in primul caz, intrucat cauza greselii este in alta parte, vom avea de-a face cu respingere, iar nicidecum cu o demonstratie. Principiul contradictiei va fi mai intai exprimat sub forma "acelasi atribut nu poate sa apartina si sa nu apartina aceluiasi lucru in acelasi timp si in acelasi mod ". Cercetarea acestor prime principii ale demonstratiei si o argumentare in favoarea lor nu e insa posibila, datorita caracterului nedemonstrabil, decat prin respingerea discursului ce ignora astfel de principii. Respingerea discursului ce ignora principiul contradictiei se poate face doar daca interlocutorul accepta sa spuna ceva ce are sens pentru el si pentru cel din fata sa. Aceasta pentru ca a vorbi inseamna a admite ca vorbele au un sens, iar aceasta este conditia care face posibil orice discurs. Chiar prin acel "ceva determinat" pe care il spune, cel ce ignora (sau vrea sa ignore) principiul contradictiei comite petitio principii, pronuntandu-se asupra problemei in discutie in argumentatie, valoarea discursului. In cazul in care va alege sa spuna ceva va fi si un conflict intre ceea ce se gandeste si ceea ce se spune.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
