Maieutica Socratică Sau Privilegiul Accederii la Adevăr

1. Introducere

Pentru filosofia greacă şi, printr-o extrapolare legitimă, pentru întreaga cultură europeană, Socrate (470-399 î.Hr.) constituie un moment decisiv, o schimbare paradigmatică, echivalentul unei rupturi într-o tradiţie fie ea şi extrem de îndepărtată de zilele noastre.

2. Adevărul filosofic

E singurul din toată tradiţia filosofică europeană care n-a scris nici un rînd. Şi, totuşi, el este filosoful care a exercitat cea mai puternică influenţă în decursul veacurilor.

De ce n-a scris nici un nimic? Poate pentru că nu credea într-un adevăr separabil de persoana celui care îl enunţă şi de momentul în care este enunţat.

Pentru el, “adevărurile” nu sînt aidoma unor lucruri, ele sînt filosofice. Ce este aşadar un adevăr filosofic?

Un adevăr filosofic nu este pur şi simplu un enunţ ce se raportează în mod adecvat la o stare de fapt, independent de cel care vorbeşte sau scrie. E un enunţ prin care o fiinţă umană responsabilă, liberă, asumă un adevăr, şi-l face al său, îl face “adevăr” prin modul cum se angajează faţă de el. Aceasta echivalează cu a spune că pentru Socrate un adevăr numit teoretic este întodeauna în acelaşi timp un adevăr practic, care depinde de cel care-l înţelege – de acţiunea pe care o exercită asupra lui, de ceea ce acesta face din el. Astăzi l-am numi un adevăr existenţial.

Socrate caută înainte de toate să ascută la discipolii săi simţul adevărului. Interlocutorul său trebuie să descopere el însuşi că ceea ce socotea adevărat nu e suficient şi deci nu este încă, propriu-zis, adevărul.

3. Maieutica socratică

Socrate este primul şi cel mai celebru ”utilizator” al maieuticii sau arta extragerii unui anume conţinut informaţional coerent şi corect, dintr-o minte înzestrată care îl posedă fără a o şti, şi care condusă abil prin întrebări bine formulate, avansează progresiv către scoaterea la suprafaţă a adevărului căutat.

Maieutica în semnificaţia ei primară este arta de a face să se nască idei în mintea oamenilor. Plimbîndu-se pe străzile şi prin pieţele Atenei, întîlneşte oameni simpli şi notabilităţi şi sta pur şi simplu de vorbă cu ei, intra în vorbă cu cunoscuţi şi necunoscuţi. Spune despre sine, modest şi ironic în acelaşi timp: ”ştiu că nu ştiu nimic” şi le cere celor cunoscători, oameni politici, oameni virtuoşi, artişti sau oameni de gust, ”spune-mi, prea bunule, ce este politica?”, sau ce este binele moral, sau frumosul, sau arta etc...

Se poate spune că în toate dialogurile socratice se foloseşte maieutica pentru a obţine adevărul căutat, din mintea partenerilor de dialog, numai că în mod paradoxal, adevărul nu este descoperit de mintea celui interogat, ci de mintea celui ce întreabă, adică a personajului Socrate sau a altui conducător de dialog.

De regulă, Socrate deschide dialogul, el prezintă tema de discuţie, indică partenerul sau partenerii participanţi şi începe să întrebe. Cel interogat de Socrate răspunde, dar de obicei, răspunsurile nu îi convin celui care întreabă, nu rezistă criticii acestuia, şi situaţia se inversează. Cel care întreabă începe să sugereze răspunsuri şi caută acordul partenerului la răspunsurile pe care le propune. O face cu binevoitoare ironie, dar această armă a dialogurilor socratice nu este lipsită de ascuţime şi tăişul ei poate cu uşurinţă răni mai ales susceptibilitatea notabilităţilor şi dorinţa de autoritate - şi intelectuală, nu numai politică a aristocraţilor conducători (pentru că este o oroare nu numai pentru filosofi să cazi în contradicţie cu tine, să susţii păreri care se bat cap în cap). Cu astfel de convorbiri, Socrate a dezvoltat probabil la mulţi dintre cei mari şi, poate, şi dintre cei mărunţi, ranchiuna.

Dialogul se încheie fie prin găsirea răspunsului potrivit, care satisface pe cel ce caută, fie prin imposibilitatea localizării lui şi amînarea căutării cu altă ocazie.

Cu acest magistru sau dascăl prin excelenţă, filosofia coboară din cer pe pământ, pătrunde în spaţiul public, dobândeşte o certă coloratură antropologică şi/sau socială. Consideraţiilor abstracte cu privire la principiul lucrurilor vizibile, substanţă, mişcare, generare şi disoluţie, li se substituie comandamentele etice.

Prin ironia sa adesea batjocoritoare, prin ridicarea zeflemelei la rang de crez personal, Socrate avertizează că adevărurile nu sunt absolute, obiective şi impersonale, ci ele sunt strâns conectate cu personalitatea celui ce le enunţă, cu conjunctura istorică în care sunt formulate. Adevărul este dependent de momentul şi de locul în care acesta survine, dar mai ales de personalitatea celui implicat.

4. Socrate şi sofiştii

Ca filosof, Socrate a fost situat în mod tradiţional printre sofişti. Problema de căpetenie care l-a preocupat pe Socrate este deci formarea şi natura conceptelor generale, care sunt principiile lucrurilor. El consideră că anume definirea conceptelor sunt primul lucru pe care trebuie să-l facă un filosof. Din acest punct de vedere, el nu depăşeşte însă cercul de problem puse de sofişti, care de altfel erau ale întregii culturi elenice contemporane lui,numai că Socrate se convinge, după cum mărturiseşte singur, că adevărul nu poate fi găsit în lucruri, ci în conceptele pe care îl conţin. Prin urmare, el îşi propune nu studiul lucrurilor, ci studiul ideilor. Ceea ce îl interesează pe Socrate este adevărul lucrurilor care există şi nu lucrurile care există.