Leibniz și cunoașterea - adevărurile prime și ineismul

Abstract

În această lucrare voi prezenta viziunea filosofului G. W. Leibniz asupra cunoașterii în general; punctul de plecare va fi prezentarea conceptului de adevăr și a adevărurilor considerate prime de către filosof. Lucrarea va conține o prezentare a cunoașterii înnăscute, împreună cu o serie de obiecții aduse acesteia-acest capitol va conține și conceptele de idee și de idee înnăscută. Această problemă a ineismului va fi legată de problema minte-corp. Lucrarea va avea în vedere atât punctele forte, cât și punctele slabe ale poziției leibniziene, prezentarea urmând a fi facută în contrast cu filosofia lui Descartes (la fel cum a intenționat și Leibniz atunci când a scris lucrările sale), cu scopul de a arăta erorile lui Descartes, dar și modul în care Leibniz încearcă sa le soluționeze-eroarea principală a lui Descartes fiind prezumția bunăvoinței lui Dumnezeu, prezumție ce stă la baza întregului său sistem.

1. Adevărurile și caracteristicile acestora

Adevărul este definit ca fiind conjuncția sau separarea semnelor, la fel cum lucrurile sunt conveniente sau neconveniente (un epitet sau o negație nu sunt o conjucție, iar conveniența sau neconveniența nu înseamnă numai ceea ce se exprimă prin propoziție)-adevărul nu se află numai în limbaj. În funcție de speciile semnelor, adevărurile pot fi mentale sau nominale. Toate adevărurile pe care le posedăm se află în intelectul lui Dumnezeu (aici se remarcă izomorfismul de care am vorbit mai sus). Leibniz distinge și între adevăruri independente de voința noastră și expresii, pe care noi le inventăm, dar ultimele nu par a fi tipuri de adevăr, ci doar afirmații care pot fi în concordanță cu realitatea, sau care pot exprima în mod accidental un adevăr (așa cum și în logică falsul implică adevărul). Adevărurile mai pot fi morale (denumite uneori veracitate) și metafizice (considerate de metafizicieni un atribut al ființei-dar dacă adevărurile se află întâi în intelectul divin, asumpția metafizicienilor cade). „Adevărul lucrurilor sensibile se justifică prin legătura lor, care depinde de adevărurile intelectuale, fondate pe rațiune, și pe observațiile constante în lucrurile sensibile însele, chiar atunci când rațiunile nu apar.”

Propozițiile pot fi particulare, despre existență și generale, despre dependența dinte idei. Majoritatea propozițiilor generale și certe se numesc adevăruri eterne. Propozițiile mai pot fi de fapt, de rațiune sau mixte (premisele lor au fundamente empirice, dar și propoziții necesare); adevărurile necesare conțin rațiunea determinantă și principiul regulativ al existențelor, adică legile universului. Fiind anterioare existențelor contingente, aceste adevăruri trebuie să își afle fundamentul într-o existență necesare-această existență este sursa ideilor și adevărurilor noastre, dar nu în formă de propoziții, ci sub forma unei potențialități.

Leibniz identifică și o serie de adevăruri prime, acestea fiind definite ca: adevărurile „care afirmă pe același despre el însuși sau neagă opusul său.” Toate adevărurile, în afara de cele identice, se pot reduce la cele prime prin intermediul definițiilor, în aceasta constând dovada aprioricității adevărurilor prime. La fel ca și Aristotel, filosoful susține că natura adevărului în genere se află în localizarea consecventului în antecedent-în adevărurile identice acestă localizare este expresă, în toate celelalate fiind implicită și necesitând o analiză a noțiunilor (conform lui Leibniz, în aceasta constă demonstrația a priori, dar el nu explică pe ce este fondată această demonstrație, ideea rămânând confuză).

Dacă asumăm că există o rațiune a lucrurilor eterne rezultă mai multe lucruri:

-În natură nu există două lucruri singulare care să difere numai numeric-trebuie să putem să arătăm rațiunea pentru care ele sunt diverse, rațiune ce apare din diferența aflată între lucruri;

-Nu există denominații pur extrinseci care să nu aibă un fundament în însuși lucrul denominat-trebuie ca noțiunea subiectului denominat să cuprindă în sine noțiunea predicatului;

-Noțiunea completă sau perfectă a unei substanțe singulare cuprinde toate predicatele sale (trecute, prezente, viitoare)-dacă predicatul viitor este adevărat, înseamnă că el este conținut în noțiunea lucrului.