Imperativul Categoric a Lui Imm Kant și Valabilitatea Lui în Contemporanietate

Introducere

“nimic nu mă încîntă mai mult,

decît cerul instelat deasupra capului meu

Şi legea morală din mine”

Imm.Kant

Nu ştiu de ce am ales această temă,probabil din cauza necesităţii noastre de a fi perfecţi,pentru că a face ceea ce trebuie nu presupunea propria noastră personalitate ci dorinţa de a ne perfecţiona.

Impertivul lui Kant anume asta face,încearcă să îndemne omul să facă ceea ce trebuie şi ceea ce este dator să facă în conformitate cu necesităâile vremurilor şi a spiritualităţii umanităţii.

În lucrarea de faţă voi încerca să aduc acele note ţi accente pe care Kant încearcă,şi cred că îi reuşeşte s-o facă,şi anume de a-l invoca pe subiectul uman să urmeze calea datoriei şi a moralei din el însuşi,ceea ce îl va aduce la desăvîrşire.

Datoria pentru Kant rămîne de a fi cel mai important lucru din viaţa unui om,ea fiind şi porunca de căpătîi a fiecărui subiect uman.

A-ţi face datoria faţă de patrue,faţă de părinţi,societate sau chiar faţă de tine însuşi,înseamnă de a da dovadă de demnitate umană;de o demnitate despre care nu se vorbeşste la televizor,prin cărţi sau e stradă,ci demnitatea care îţi conferă sens vieţii tale şi a celor din jurul tău,demnitate care ştie să o suporte şi să o înţeleagă doar propriul suflet şi trup,,o demnitate care pînă la urmă îţi scrie destinul,chiar dacă tu pe parcursul întregii vieţi nu îl vei cunoaşte,însă simplul fapt că ţi-ai făcut datoria deja înseamnă că destinul tău va fo marcat prin seclole ce vin.

Nu pot spune cu exactitae dacă Kant şi-a îndeplinit datoria ,care-i era menită,însă pot afirma cu certitudine că destinul său prin personalitatea sa a rămas şi va rămîne prin secole şi prin sute de generaţii,care îi vor rămîne recunăscătoare pentru că a arătat ce înseamnă şi ce presupune actul de a face filosofie.

Imm. Kant

Immanuel Kant (1724 - 1804) , intemeietorul filozofiei clasice germane , unul dintre cei mai mari ginditori ai epocii moderne.

Lucrarile perioadei denumite "precriticiste" (1746-1770) reflectă, prin multilaritatea lor, problematica complexă a epocii "luminilor", aspiraţiile spre eliberare, progres social şi ştiinţific.

Ele sunt dominate de critica mărginirii raţionalismului dogmatic, de incercarea de a verifica rolul experienţei in cunoaştere, precum şi preocuparea de a elabora o metodă propice filozofiei

In lucrarea "Istoria generala a naturii şi teoria cerului"(1755) , Kant a formulat o ipoteza asupra formării şistemului solar, facind "prima bresa" in concepţia metafizică despre natura şi inlătură teza "impulsului primar".

In perioada "criticistă" ( de după 1770 ) , Kant a elaborat şistemul său idealist expus indeosebi in trei lucrări fundamentale: "Critica raţiunii pure", consacrată teoriei cunoaşterii, "Critica raţiunii practice" , consacrată eticii şi " Critica puterii de judecare", consacrată esteticii şi teoria finalitatii naturii.

In "Critica raţiunii pure" Kant analizează problema poşibilităţii şi valorii ştiinţei pe baza fizicii newtoniene, prima şinteză ştiintifică profundă a matematicii cu experimentul, model al tuturor disciplinelor ştiinţifice ulterioare.

Plecand de la existenţa reală a unor elemente apriorice in cunoaşterea fizică şi matematică , Kant le absolutizează şi intemeiază obiectivitatea şi procesul cunoaşterii ştiinţifice pe funcţia şintetică a formelor apriori ale senşibilitaţii (spatiul şi timpul ) şi ale intelectului.

Intrebarea fundamentală a "Criticii raţiunii pure" ("Cum sunt poşibile judecîtile şintetice apriori?") vizează tocmai valorile de obiectivitate şi progres ale ştiinţei.

Cercetind procesul cunoaşterii pentru a răspunde la această intrebare, Kant evidenţiază rolul activ al subiecatului in cunoaştere , deosebirea de esenţă dintre senzorial şi logic şi dintre analitic şi şintetic, dintre legea ştiinţifică şi regulărităţile empirice (inductive).

Ceea ce aduce nou Kant in problema teoriei cunoaşterii,este ideea unor şinteze intelectuale cu caracter de universalitate şi neceşitate, prin care se explică şi valabilitatea şi procesul cunoasterii. Ca reacţie faţă de empirismul sceptic al lui Hume, se constituie apriorismul kantian, care absolutizează anterioritatea logică şi metodica universalului.

Prin absolutizarea rolului constructiv al subiectului se constituie "idealismul transcedental" kantian, variantă a idealismului gnoseologic modern.