Heidegger și sfârșitul modernității

1.CONSIRERAŢII PRELIMINARE.ÎNTREBAREA CU PRIVIRE LA FIINŢĂ.

Următoarea încercare de explicitare a gândirii heideggeriene, pleacă de la un text considerat fundamental în ansamblul operelor filosofului de la Freiburg, şi anume „Nietzsches Wort:Gott ist Tod”.Pe lângă faptul că în acest text se regăsesc,în rezumat,toate ideile cuprinse în cele două volume dedicate lui Nietzsche (de fapt prelegerile lui Heidegger din perioada 1937-1941), idei ce sunt menite să aprofundeze şi mai mult întrebarea despre fiinţă(Nietzsche fiind doar un pretext pentru punerea în discuţiei a acestei întrebări), alături de acestea în textul tradus aici găsim şi ideea cuprinsă în toată filosofia heideggeriană ,de depăşire a Metafizicii.După cum vom vedea, de fapt întrebarea cu privire la fiinţă şi depăşirea Metafizicii sunt într-o strânsă legătură, prima fiind menită să ne înscrie pe drumul celei de-a doua.Căci scopul filosofie heideggeriene este să ducă până la ultimele consecinţe încercarea lui Nietzsche de depăşire a Metafizicii, ceea ce-l conduce pe Heidegger la o reîntoarcere la originile Metafizicii din perioada presocratică, cât şi la continuarea acelei interogaţii radicale la care Nietzsche a supus fiinţarea când a proclamat moartea lui Dumnezeu.

Originea întrebării despre fiinţă reprezintă laitmotivul întregii reflexii heideggeriene fiind anunţată încă din cea mai importantă lucrare a lui Heidegger : „Fiinţă şi Timp”(1927).Întrebarea privitoare la fiinţă, anunţă Heidegger, a căzut astăzi în uitare; chiar dacă ea a mai impulsionat încă cercetările unui Platon sau unui Aristotel, mai târziu ea a fost uitată.Mai mult asupra acestui concept s-au încetăţemit şi câteva prejudecăţi, din care Heidegger aminteşte doar trei: fiinţa este „conceptul” cel mai general,fiind deja preînţeles în toată perceperea fiinţării;fiinţa este conceptul indefinibil; şi în sfârşit, ..........................

Dar dacă întrebarea cu privire la fiinţă a căzut de mult în uitare,atunci care a fost obiectul de studiu al Metafizicii de până acum ? Fiinţarea, răspunde Heidegger; întrebarea călăuzitoare a metafizicii ar fi :ce este fiinţarea ? Fiinţarea este caracterizată printr-un „ce anume”(natura ei, ce anume este ea) şi printr-un „ cum anume” („felul de a fi”). Domeniul total al fiinţării se împarte în trei tipuri de fiinţare: „fiinţarea la îndemână”( das Zuhandene),lucrurile folosite de om ( cioanul sau bancul de lucru al unui tâmplar); „fiinţarea inerţială” (das Vorhandene)- „ce corespunde unei raportări de ordin « teoretic» a omului la lucruri şi exemplul cel mai potrivit ar fi acela al fiinţării aşa cum este abordată ea în cadrul experimentului din fizică şi Daseinul (omul în viziunea lui Heidegger) caracterizat prin faptul că este singura fiinţă ce se raportează la fiinţă şi deţine o înţelegere a fiinţei (dintre toate fiinţările el fiind singurul care „există”,prin aceasta înţelegându-se că el posedă două determinări: „faptul-de-a-fi-în-lume-das-In-der Welt-Sein- şi libertatea-Freiheit)

În încercarea de a repune întrebarea cu privire la fiinţă, Heidegger se hotărăşte să-şi îndrepte cercetarea către viaţa factică, îndepărtând astfel eroarea metafizică ce constă în faptul de a „concepe gândirea ca act al vederii (Sehen),iat fiinţa ca pe un „ fapt de-a-fi-permanent-în-faţa-ochilor” (als stetes Vor-Augen-Sehen),ca prezenţă permanentă” ,ea neputând surprinde experienţa cugetării de raport a vieţii factic-istoric.De aceea, interogaţia lui Heidegger va încerca să-şi afle răspunsul în modalitatea prin care timpul aparţine sensului fiinţei,încercând totodată „de a recupera prin gândire ceea ce a rămas ne gândit, temeiul uitat al metafizicii pe care desigur că s-a fixat tot ceea ce ea a gândit”

În acest proces de umbrire a fiinţei de către fiinţare, Nietzsche, spre a reveni la studiul tradus aici, a fost cel ce a reprezentat ultima etapă a metafizicii occidentale, „Căci după răsturnarea operată de Nietzsche, Metafizicii nu-i mai rămâne decât întoarcerea în propria neesenţă” . Voinţa de Putere, prin care Nietzsche înţelege fiinţa fiinţării în totalitate, este interpretată de Heidegger ca „Voinţă de Voinţă”(der Wille zum Willen), astfel el va da în vileag acea metafizică a subiectivităţii ce domină gândirea occidentală de la Descartes încoace şi-i va grăbi sfârşitul.