Filosofia. obiectul filosofiei - rolul și funcțiile filosofiei

1.1. Cea dintâi întrebare, pe care şi-o pune oricine, când începe să studieze o nouă ştiinţă este: care este obiectul şi care sunt metodele ei?

S-a constatat că există adânci deosebiri de păreri între filosofi, cu privire, nu numai la principiile filosofiei, dar şi mai ales, cu privire la obiectul şi metodele ei. Aşa bunăoară, ca să trecem în revistă în câteva cuvinte câteva din acele păreri, pentru nevoia exemplificării, unii cred că filosofia este ştiinţă a ceea ce este dincolo de marginile experienţei sensibile, adică dincolo de lumea ce se poate percepe cu simţurile, de lumea ce se poate vedea şi pipăi.

Ca atare filosofia ar fi ştiinţa lucrurilor inteligibile, ce se pot concepe numai cu mintea, nu şi percepe cu simţurile, ştiinţa lucrurilor în sine, ştiinţa entităţilor raţionale, cum ar fi bunăoară cauzele prime şi scopurile ultime ale universului, precum şi natura intimă a fenomenelor lui. De unde şi numele de metafizică, ce s-a dat atât de des în trecut şi se mai dă încă şi azi, uneori, filosofiei. Metafizica însemnând ştiinţa a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate percepe cu simţurile, ce se poate experimenta şi observa.

Aşa înţeleasă, cu un asemenea obiect adică, filosofia nu se poate servi de aceleaşi metode ca ştiinţele, care studiază lumea fizică, metode care sunt, observarea şi experimentarea.

La întrebarea însă, care anume sunt metodele filosofiei, în această ipoteză, cugetătorii ce împărtăşesc această concepţie răspund în mod diferit, adică nu sunt de acord asupra căilor pe care filosofia ca metafizică urmează a se realiza, deşi sunt de acord asupra obiectului ei.

Unii cred de pildă că metoda metafizicii este deducţia, alţii susţin că trebuie să fie inducţia; alţii iarăşi zic că nu poate să fie decât experienţa internă, care s-ar manifesta prin intuiţii, prin intuiţia intelectuală a subiectului cugetător, ca substanţă spirituală, prin intuiţia afectivă a voinţei, ca substrat al personalităţii noastre, prin intuiţia mistică a lui Dumnezeu, ca substanţă creatoare a universului etc. …

Împotriva acestei concepţii se ridică însă filosofii, care cred că mintea omenească nu poate trece niciodată peste marginile experienţei sensibile şi că, prin urmare, filosofia trebuie să se mulţumească să studieze şi ea domeniul fenomenelor, alături de ştiinţelor propriu-zise.

La întrebarea însă, ce anume parte din acest studiu trebuie să-şi rezerve filosofia, în deosebire de ştiinţele propriu-zise, dezbinarea începe şi între cugetătorii care reprezintă această direcţie.

Mai întâi, unii susţin că mintea omenească trebuie să se mărginească la rolul ei natural, care în speţă nu poate să fie decât de a-şi dovedi sie însăşi că nu poate trece niciodată peste limitele experienţei sensibile. Filosofia ar trebui să se mulţumească a dovedii, incapacitatea minţii omeneşti de a depăşii limitele experienţei fără să meargă însă mai departe fără să intre însă şi în studiul fenomenelor, care trebuie să rămână întreg rezervat ştiinţelor propriu-zise.

În acest sens filosofia ar fi un fel de psihologie superioară sau speculativă, care ar examina mecanismul şi întinderea cunoaşterii, care ar determina puterile minţii omeneşti şi ar fixa limitele înăuntrul cărora trebuie să rămână închise activitatea ei legitimă.

Alţi cugetători, iarăşi, cred că această concepţie a filosofiei, cu toate că este fără îndoială atrăgătoare, nu este însă realizabilă deocamdată, căci ştiinţele pozitive sunt încă departe de a-şi fi spus ultimul lor cuvânt şi, prin urmare, vremea sintezelor ultime n-a venit încă. Până atunci filosofia ar avea să îndeplinească un alt rol, mai util, şi anume, să ajute ştiinţele pozitive să-şi îndeplinească mai bine chemarea lor de a studia fenomenele ale naturii, să le ajute, căutând să corecteze efectele, dezastroase chiar, după unii, ale specializării extreme, de care suferă faza actuală a muncii ştiinţifice. În acest scop filosofia ar avea să studieze legăturile dintre ştiinţele pozitive, să stabilească raporturile lor naturale de dependenţă şi să uşureze astfel asistenţa lor reciprocă, prin întrunirea lor într-un sistem unitar, pe baza unei ierarhii raţionale. Aşa înţeleasa filozofie ar fi un fel de logică superioară, ar fi dacă voiţi, o metodologie generală a ştiinţelor.