Filosofia ca discurs despre Dumnezeu

„Dumnezeu a fost o figură întrucâtva obscură, definită mai mult în abstracții intelectuale decât în imagini.” - Karen Armstrong, O istorie a lui Dumnezeu

Există Dumnezeu? Dacă da, cine este acesta și cui ne adresăm în rugăciunile noastre?

Creștinismul susține că Dumnezeu este transcendent.

Unii dintre filosofii greci au admis și ei un principiu suprasensibil, pe care l-au identificat cu Dumnezeu. Xenofan l-a caracterizat prin unicitate, unitate, caracter nenăscut și ne-pieritor, iar Parmenide a adăugat că principiul este intransformabil. Platon a denumit princi-piul Binele și l-a considerat Creator al ideilor, ca modele ideale, neschimbătoare și veșnice ale lucrurilor. Aristotel l-a conceput pe Dumnezeu ca act pur și i-a atribuit doar rol de prim mișcător nemișcat .

Filosofii, nu doar au afirmat că există Dumnezeu, ci au căutat și să argumenteze existența lui. Argumentele raționale pentru existența lui Dumnezeu sunt de mai multe tipuri. În primul rând, argumentul ontologic, care se bazează pe analiza conceptului de ființă supremă, necesară. Dacă se consideră că este necesar să existe o ființă supremă, pornindu-se de la acest lucru, atunci argumentul este cosmologic. Al treilea argument este cel fizico-teologic, în care Dumnezeu are toate atributele, dar noi oamenii, putem doar să intuim unele.

În principal s-au conturat trei poziții privind dovedirea existenței lui Dumnezeu, după cum urmează:

1. Thoma din Aquino a considerat că dovedirea existenței lui Dumnezeu presupune formarea unui concept de Dumnezeu și, apoi, culegerea de fapte care dovedesc că există ceva real care corespunde conceptului.

2. Gânditorii creștini și mistici au susținut că certitudinea existenței lui Dumnezeu o obținem nu prin concept, ci prin stările noastre iraționale.

3. Pascal a gândit că existența lui Dumnezeu poate fi probată prin relevarea avantajelor care decurg din admiterea existenței sau a inexistenței sale .

Exceptându-l pe Pascal, după care Dumnezeu poate fi admis chiar și fără a-l cunoaște, celelalte poziții susțin că existența lui Dumnezeu poate fi certificată numai prin cunoaștere.

În ceea ce privește modalitatea cunoașterii lui Dumnezeu, au fost susținute, în mare, cele două mari modalități: prin concept (Thoma) și prin mijloace iraționale (Dionisie Pseudo-Areopagitul ș.a.). Ambele pleacă de la o anumită înțelegere a proprietăților lui Dumnezeu și, deci, de la o anumită înțelegere a naturii sale. Prima modalitate îi atribuie acele proprietăți pe care oamenii le consideră perfecțiuni, a doua susține că asemenea proprietăți degajate din experiența umană, chiar dacă sunt considerate la superlativ, nu i se potrivesc lui Dumnezeu, întrucât acesta e radical diferit de orice existență particulară . Prima poziție constituie teologia catafatică (pozitivă), numită și theologia naturalis (adică teologia care îl concepe pe Dumnezeu în categorii sau în descrieri pozitive folosind predicate absolute de tipul: omnisciență, omnipotență etc.), a doua - teologia apofatică (negativă- theologia negativa), cea care susține imposibilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu în vreun fel, în afara căii mistice . Pentru prima orientare natura lui Dumnezeu poate fi apropiată, într-o anumită măsură, prin concept, pentru cea de a doua natura divină este absolut de neconceput.

În primul tratat al Summei Theologiae, Despre Dumnezeu, Thoma își propune să argumenteze rațional dogma centrală a creștinismului — existența lui Dumnezeu — prin cinci argumente pe care mintea noastră le poate invoca în a susține rațional existența sa.

În vederea argumentării raționale a existenței lui Dumnezeu, Thoma distinge, pe urmele lui Aristotel, între substanță și accident, respectiv, între esență și existență. Aceste distincții sunt implicate în argumentația sa în sensul în care, de pildă, Thoma susține că numai în ființa divină esența și existența coincid, în timp ce pentru lucrurile individuale existența este ceva distinct (despărțit) de esență. Iată cum argumentează această distincție: toate lucrurile care compun lumea se deosebesc între ele și pentru faptul că posedă esențe distincte, adică proprietăți care le fac să fie ceea ce sunt și nu altceva. Nu confundăm, de pildă, un trandafir cu o pisică pentru că ele posedă esențe distincte, adică proprietăți specifice plantelor în primul caz și animalelor în al doilea caz. Dar orice esență poate fi gândită fără să se știe nimic despre existența sa actuală. De exemplu, putem gândi esența omului, faptul de a fi animal rațional, fără să avem indicații că omul există. Pot gândi esența inorogului, cabalină cu corn în frunte, independent de faptul existenței. Deci, esența poate fi gândită separat de existență. Existența nu aparține lucrurilor întrucât ele nu sunt cu adevărat. Lucrurile sunt vremelnice, apar și dispar, se nasc și mor. Existența lor este dată de ceva din exteriorul lor. Apariția și dispariția lor nu este cauzată din interior, din esență, ci este din exterior. Locul în care existența se întâlnește cu esența poate fi conceput în ființa divină, în Dumnezeu .