Emil Cioran

A scrie despre Cioran este indisolubil legat de o dispozitie sufleteasca. Nu ai nevoie decat de un segment de insomnie, de o dezamagire cat de cat curenta care sa-ti confirme dezamagirea perpetua, si de o lectura prealabila a paginilor cioraniene. Ar trebui sa fie usor, ne spunem, pentru ca anterior, in citirea eseurilor sale, ne-am descoperit pe noi in toata goliciunea cu care ne expunem in filele de jurnal: razand fara scrupulul interjectiei, plangand si desconsiderand consonanta sughitului, facandu-le pe amandoua cu frenezia convulsiei al carei paroxism se potoleste in apele unei invective cu demnitate de epitaf. Prin urmare, „a cioraniza” nu poate fi atat de dificil; totusi, lucrarea academica iti cere sa transformi lectura, de ce nu si autorul, in obiect de studiu, iti cere, deci, sa depasesti ritmul, tonul, vocea autorului, sa te smulgi din atmosfera lecturii si din propriile impresii pentru a te compune intr-un ochi critic capabil de obiectivitate.

Dificultatea asezarii lui Cioran in pagina sta in faptul ca opera sa nu dispune de o arhitectura, iar lucrarea academica pretinde o astfel de constructie pe care sa o asimileze propriei structuri. Deoarece eludeaza geometria, scriitura lui Cioran da impresia unui vag, a unui fara-de-contur, si aceasta intrucat autorul a profesat intotdeauna „fuga de sistem”. Nu este vorba de „fobia de sistem” cu care ii eticheta Blaga pe existentialisti1, de o lasitate generata de constientizarea incapacitatii de a construi coerent, ci despre repulsia pe care acestia din urma o afirma fata de insasi ordinea si premeditatul constructiei. Motivul acestei atitudini este usor identificabil: filosofia presupune explicarea vietii, sau cel putin o reprezentare a ei, o oglinda, in cele din urma, dar daca o constiinta a descoperit absenta celui mai mic crampei de lege printre lucruri, suveranitatea intamplarii si a anarhiei in ritmurile realitatii, iar nu inlantuirea cauzala dictata de necesitate sau de vreo providenta divina, e normal ca acea constiinta sa dnunte sistemul ca impostor, si sa adopte aforismul sau fragmentul ca forma de exprimare, intrucat acestea permit cea mai fericita simbioza intre traire si limbaj; in ele poti sa oscilezi de la cea mai entuziasta atitudine la cea mai depresiva fara a fi sanctionat de contradictie, fatala de altfel in cazul sistemului. Daca e sa echivalam filosofia cu sistemul, asa cum ne-a obisnuit traditia de la greci incoace, Cioran nu pretinde ca filosofeaza. El spune clar ca trateaza despre „intensitatea experientei”2 , a trairii , si daca ii repugna tematicile cu greutate teoretica, e pentru ca acestea nu importa catusi de putin existenta in desfasurarea ei cotidiana. Si, la urma urmei, daca toata teoria indesata pedagogic pe gat nu reprezinta un suport suficient pentru detenta ta in absolut, pentru saltul intr-un senin entuziasm intesat de semnificatiile pe care le ofera naivitatea, ramai in cotidianul searbad si continuu, ca executor al „conformismului deznadajduit”3.

O alta impresie pe care ti-o lasa lectura „operei” lui Cioran e ca te intalnesti cu tine insuti intre doua coperte, ca intuiesti, parca, ce vrea sa spuna autorul. Simti ca asertiunile sale erau dintotdeauna in tine, e adevarat -— intr-un latent nonverbal, care pana atunci nu explodase in formula  si tinzi sa afirmi sus si tare: „Cioran este al meu !”. Propensiunea revendicarii acestui om, a trairilor lui, si pe care cu siguranta a simtit-o orice neofit in ale cioranului cel putin la impactul primei lecturi, e justificabila: in masura in care scrie despre el, scrie despre fiecare, scrie despre tine. Iar modul in care scrie, dincolo de umbra de gelozie pe care o suscita in tine plasticul expresiei, trezeste admiratia: el exprima cel mai bine ceea ce toata lumea stie foarte bine. De fapt, aici sta tot geniul lui Cioran: nu spune nimic nou ( si cum ar putea, cand noul s-a epuizat, cine stie, poate odata cu Platon? ) si nici nu are pretentia de a spune ceva nou, dar expresia, formula, stilul  acestea sunt cu adevarat originale. Cineva a spus: „Daca ii iei lui Cioran stilul, nu-i mai ramane nimic ”4 . Cu toata intentia detractoare, fraza exprima un adevar, insa scepticul nostru a stiut sa o deturneze: in ultima instanta, ideile, conceptiile aparute de-a lungul timpului n-au facut decat sa le repete pe cele de la inceput, iar dezbracate de expresie au surpriza identitatii uneia cu alta. Grija pentru cuvant  maxima prioritate a lui Cioran  cultul pentru expresia fina care sa redea autentic anarhia sublimului si grotescului existential, alaturi de faptul ca scrierile sale nu ies niciodata din spectrul unei subiectivitati exacerbate, ne conduc la a constata ca stilul sau frizeaza liricul.