Dialogul Phaidon și adevărul ca paideia

Motto:

„Singură gândirea originarâ ascunde în sine acea bogăție care nu poate fi epuizată, ci doar înțeleasă de fiecare dată „mai bine”, adică altfel decât o spun nemijlocit cuvintele. În mediocritate nu există, în schimb, decât ceea ce poate fi înțeles, deci nici un lucru care să cheme mereu la o înțelegere și interpretare mai originare, nici un lucru care ar putea el însuși să provoace timpurile să recunoască și să traducă iar ceea ce de multă vreme părea a fi cunoscut. (...)

Numai un lucru care a fost cu adevărat gândit are norocul să fie iar și iar „mai bine” înțeles decât s-a înțeles chiar el pe sine. Dar, atunci, această mai bună înțelegere nu este meritul interpretului, ci darul oferit de însuși obiectul interpretării.”

-Martin Heidegger(Originea operei de artă)

Introducere

Pornind de la citatul de mai sus, în acest eseu îmi propun să efectuez o interpretare a dialogului Phaidon, pentru a scoate la iveală faptul indisolubil al înțelegerii esenței adevărului ca paidee și, de aici ca salt în ceea ce rămâne de fiecare dată negândit, salt produs de înțelegerea necesității (chemării) gândirii originare, transmis de către un „altul” cu rol de învățător, de fiecare dată acum.

Plecând de la acest citat, va trebui să avem în vedere anumite aspecte fenomenale foarte precis vizate, și vor fi necesare elucidări în ceea ce privește metoda, „aparatul conceptual” (impropriu spus), direcția privirii de care ar putea dispune această vizare .În această interpretare voi putea porni numai cu concesia că sursele folosite pentru redactare trebuiesc utilizate pentru a relua un efort, o experiență pozitivă a gândirii stârnită (chemată) de aceste surse. În acest caz, sursele vor servi drept elemente adjuvante în sensul deschiderii unei posibilități de direcție, a unei mize a gândirii ca experiență reală - cu un sporit grad de fragmentaritate. În acest sens, voi utiliza în principal, următoarele texte: Doctrina lui Platon despre adevăr, Despre esența adevărului, texte aparținându-i lui Martin Heidegger, și dialogul platonic Phaidon.

Partea I: Interpretarea <interpretării>

În primul rând, o interpretare este bazată pe o prealabilă privire asupra unui text propriu-zis. Conținutul oferă privirii de cele mai multe ori un caracter didactic. Citim texte, și unele texte trimit prin ele însele la un conținut de experiență: trimit așadar la o parte neaccesibilă în mod nemijlocit, trimit la un negativ. Ceea ce gândește un filosof nu este întru totul accesibil în forma cuvântului. Când ne raportăm la un asemenea tip de text, devine clar parcurgându-le că trebuie să ne deschidem, deci să lăsăm textul să vorbească peste orice pretenție prealabilă de „a ști”. Această „lăsare” se constituie în ființa noastră ca un gol, o negativitate asumată: pentru a putea asculta un text este necesar să „nu știm nimic”.

Putem să traducem psihologic acest imperativ impus de experiența gândirii ca atare desfășurată discursiv, ca o abolire a conștientului activ, și instituirea unui spațiu de meditație, înțeles ca efort de echilibrare, de centraralizare a ființei umane în întregul ei, armonizare a conștientului și inconștientului, conform unui punct de vedere al lui Jung. Acest imperativ al asumării unui „nu știu” în cazul experienței gândirii ce trimite la un „altul”, este ceea ce face loc în primă instanță ascultării (Horen), ca pre-mergere a actului interogativ indispensabilă însăși interpretării.