Comparație între Aristotel și Filozofii Moderni

Toate civilizaţiile pe care le-a cunoscut istoria umanităţii au în arsenalul lor cultural cel puţin un mit destinat rememorării gestului fondator al unui erou civilizator, care le-a dat muritorilor focul sau, lucru şi mai important, le-a dat legile după care să poată trăi în pace şi armonie; există şi povestiri mitologice care, făcând joncţiunea cu faptul istoric real, vorbesc despre întemeietorii de state, adică despre creatorii de instituţii politice. Înainte de a fi produsul raţional al civilizaţiilor mature (civilizaţii numite şi "istorice"), legile şi formele politice care gestionează şi ordonează complexitatea socială par să fi izvorât dintr-o voinţă exemplară, eroică, pe care mitologiile o plasează în illo tempore. Atât de îndepărtate sunt timpurile presupusei "geneze" a ordinii sociale şi politice, încât s-ar putea afirma că, de fapt, condiţia umană este, în esenţă, una politică!

Spiritul cercetător şi problematizant al filosofiei politice, ca şi exigenţele ştiinţei antropologice, au făcut necesară demonstrarea acestui “adevăr” care pare simplu şi evident, anume că omul este o fiinţă politică. Chiar dacă intelectul nostru are dificultăţi majore în a imagina o lume din care politica să fie absentă, nimic nu ne îndreptăţeşte să înlăturăm ipoteza stării pre-politice. Ideea sociabilităţii naturale nu are o valabilitate a priori, comparativ cu ideea caracterului nesociabil al omului natural, după cum nici teoria genezei familiale a puterii politice nu are, în principiu, prioritate faţă de teoria contractualistă. Prin urmare, chiar dacă viaţa tuturor civilizaţiilor cunoscute până în prezent este, într-o măsură mai mică sau mai mare, impregnată de politic, avem datoria de a examina toate relaţiilor posibile dintre natura umană şi existenţa politică. Reflecţiile politice ale filosofilor din toate timpurile au avut în vedere – explicit sau implicit – relaţia dintre natura umană şi sensul comunităţii politice. Nu se poate vorbi despre cetate, imperiu, regat sau republică (despre stat, în general), dar nici despre organizarea unei comunităţi inferioare ca dimensiune şi complexitate faţă de cele enunţate mai sus, fără a afirma, sau cel puţin fără a asuma tacit, o idee despre natura politică a omului. Fie că societatea organizată politic este privită ca o prelungire naturală a ordinii cosmice, fie că este considerată drept negarea naturii şi expresia unei ordini de rang diferit, demonstraţia teoriei trece în mod necesar prin orizontul antropologic. Astfel, filosofia politică se va alimenta, pe de o parte, din axioma sociabilităţii naturale a omului, iar pe de altă parte, din aceea a caracterului agresiv şi nesociabil al individului din starea de natură.

Discipol al lui Platon, Aristotel (384-322 î. Hr.) se dovedește a fi un alt titan al gândirii filozofice. Aparatul filosofic al lui Aristotel este construit în jurul ideii de fericire, ca ultim scop al vieţii omului. Acesta nu poate însă fi atins de către individul izolat, ci numai prin asocierea cu ceilalţi în cadrul statului. Acest lucru este posibil datorită instinctelor sociale de care omul dispune. El este un zoon politikon (animal social). Consecutiv, a avut loc progresul continuu al societăţii, evoluând de la familie la sat şi apoi la stat. “Din toate acestea se vede ca statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul, prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori un supra-om, ori o fiară,”

Absenţa autosuficienţei nu-l caracterizează, însă, numai pe individul uman. Şi alte vietăţi sunt, după expresia filosofului, “fiinţe gregare”. Cu toate acestea, ele nu ajung să constituie state, căci nu posedă instrumentul esenţial pentru organizarea politică: limbajul articulat. Sunetele nearticulate pe care le emit celelalte vieţuitoare din regnul animal nu pot exprima decât plăcerea şi durerea, pe când limbajul omenesc transmite informaţii care depăşesc zona organicului: “limba serveşte la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Iar această însuşire este caracteristică omului, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul”. Aceste reflecţii ale lui Aristotel, condensate în formula zoon politikon (fiinţa socială sau politică ), pot lăsa impresia că filosoful şi-a imaginat omul doar ca pe o fiinţă morală, dominată de instinctul comunitar. Ce-i drept, în Politica se spune explicit că instinctul vieţii în comunitatea etatică se află sădit, din natură, în fiecare persoană. Numai că opusul acestui instinct există şi el în fiinţa umană. Statul este cel care, prin intermediul legilor, îl îndrumă pe individ pe calea morală a dreptăţii, îndepărtându-l de răul pe care este capabil să îl facă. Trecute în umbră comparativ cu ideea sociabilităţii naturale, reflecţiile cu privire la caracterul sălbatic al omului neguvernat de lege au în opera aristotelică o însemnătate deosebită. Ele avertizează asupra dualităţii naturii umane şi asupra necesităţii ca numai dimensiunea morală să fie exersată, în interiorul comunităţii politice. Întrucât omul poate fi şi o fiinţă nelegiuită, în pofida instinctului său social, atunci acela care a fondat cetatea a înfăptuit cel mai mare bine cu putinţă.