Cicero - Despre Prietenie

I. Quintus Mucius, augurul, avea obiceiul să povestească multe despre socrul său, Caius Laelius, cu o mare putere de evocare şi în chip plăcut, şi nu şovăia să l numească înţelept ori de câte ori vorbea despre el. Iar eu, după ce îmbrăcasem toga virilă, fusesem dus la Scaevola de tatăl meu, care dorea ca, atât cât aş putea şi mi ar fi îngăduit, să nu mă depărtez niciodată din preajma acestui bătrân. Astfel îmi întipăream în minte multe idei profund discutate de el, precum şi multe formule de ale lui scurte şi bine plasate şi mă străduiam să devin mai învăţat prin înţelepciunea lui. După moartea acestuia, m am dus pe lângă pontificele Scaevola , pe care îndrăznesc să l numesc cel mai distins cetăţean al nostru prin talentul şi prin dreptatea lui. Dar despre aceasta altă dată; acum mă întorc la augur.

Pe lângă multe alte discuţii, îmi amintesc că, şezând acasă la el în hemiciclu , aşa cum avea obiceiul, pe când eram împreună cu el eu şi numai câţiva prieteni intimi, a ajuns să discute despre o întâmplare de care vorbea aproape toată lumea. îţi aminteşti negreşit, Attice, şi asta cu atât mai mult cu cât erai foarte legat de Publius Sulpicius , cât de mare a fost mirarea sau nemulţumirea oamenilor, când acesta, tribun al poporului, s a despărţit printr o ură de moarte de Quintus Pompeius, care era consul atunci şi cu care trăise în legături foarte strânse şi în foarte mare iubire. Aşadar Scaevola, ajungând să vorbească tocmai despre aceasta, ne a înfăţişat atunci o discuţie a lui Laelius despre prietenie, pe care acela o avusese cu dânsul şi cu celălalt ginere al său, Caius Fannius, fiul lui Marcus, la câteva zile după moartea lui Africanus. Mi am întipărit în minte ideile acestei discuţii, pe care le am expus în această carte cum mi s a părut mai potrivit: căci i am pus oarecum să vorbească pe ei înşişi, ca să nu intervin prea des cu „zic" şi „zice" şi ca să se pară că discuţia se desfăşoară în faţa noastră între persoane prezente.

Fiindcă stăruiai adesea pe lângă mine să scriu ceva despre prietenie, subiectul mi s a părut demn să fie cunoscut de toţi şi demn de prietenia noastră; aşadar am făcut cu plăcere în aşa fel încât, urmându ţi rugămintea, să fiu de folos multora. Dar, după cum în Cato cel Bătrân, pe care ţi l am dedicat şi care tratează despre bătrâneţe, l am pus să discute pe bătrânul Cato, fiindcă nici un alt personaj nu mi părea mai potrivit să vorbească despre această vârstă decât acela care fusese foarte multă vreme bătrân şi avusese şi o bătrâneţe mai frumoasă decât toţi ceilalţi, tot astfel, fiindcă aflasem de la părinţii noştri că prietenia lui Caius Laelius şi a lui Publius Scipio fusese mai demnă de amintire decât oricare alta, Laelius mi s a părut persoana potrivită să spună despre prietenie tocmai ceea ce Scaevola îşi amintea că discutase acela. Iar acest fel de discuţii, bazat pe autoritatea oamenilor de odinioară, a celor iluştri, pare se că are, nu ştiu cum, mai multă gravitate. De aceea, când citesc ce am scris, până şi eu sunt uneori atât de impresionat încât cred că vorbeşte Cato, nu eu.

Şi după cum atunci, bătrân fiind, am dedicat unui bătrân lucrarea despre bătrâneţe, tot aşa în această carte, ca bun prieten ce ţi sunt, am scris către un prieten despre prietenie. Atunci vorbea Cato – în acele timpuri nu era aproape nimeni mai bătrân, nimeni mai înţelept decât el; acum va vorbi despre prietenie Laelius, înţelept, căci aşa a fost socotit, şi strălucit prin gloria prieteniei.

Aş vrea să uiţi puţin de mine şi să ţi închipui că vorbeşte însuşi Laelius. Caius Fannius şi Quintus Mucius vin la socrul lor după moartea lui Africanus; ei încep vorba; le răspunde Laelius, căruia îi aparţine în întregime discuţia despre prietenie, în a cărei lectură te vei recunoaşte pe tine însuţi.

II. Fannius. – Aşa i cum spui, Laelius: nici un om n a fost mai bun şi mai strălucit decât Africanus. Dar trebuie să te gândeşti că ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra ta. Numai pe tine te numesc şi te consideră înţelept. Nu de mult se spunea aceasta despre M. Cato; ştim că pe vremea părinţilor noştri Lucius Acilius a fost numit înţelept; dar şi unul şi altul în sensuri diferite: Acilius, pentru că era socotit cunoscător de drept civil; Cato, pentru că avea o întinsă experienţă şi pentru că erau lăudate multe propuneri înţelepte ale lui în senat şi în for, multe acţiuni dârze sau răspunsuri inteligente; de aceea la bătrâneţe avea, aş zice, chiar porecla de înţelept; despre tine însă ei socotesc că eşti înţelept în alt fel, nu numai prin fire şi prin caracter, ci şi prin studii şi ştiinţă, şi nu cum crede mulţimea de rând, ci aşa cum oamenii învăţaţi numesc de obicei înţelept pe cineva, aşa cum n am auzit de nimeni în restul Greciei (căci cei care cercetează mai minuţios lucrurile acestea nu pun în rândul înţelepţilor pe cei numiţi „cei şapte înţelepţi"), iar la Atena de unul singur , şi acela considerat cel mai înţelept de oracolul lui Apolo; ei gândesc că înţelepciunea ta stă în convingerea că toate bunurile tale sunt înăuntrul tău şi în faptul că socoteşti întâmplările omeneşti mai prejos decât virtutea. Aşadar ei mă întreabă, ca şi pe Scaevola, cred, în ce chip suporţi tu moartea lui Africanus, şi aceasta cu atât mai mult cu cât la nonele trecute , când venisem în grădina lui Decimus Brutus , augurul, pentru a lucra împreună, ca de obicei, n ai fost de faţă şi tu, care, cu foarte mare conştiinciozitate, obişnuiai să fii prezent totdeauna la ziua fixată şi să ţi îndeplineşti acea sarcină.

Scaevola. – Într adevăr, C. Laelius, mulţi întreabă, aşa cum a spus Fannius; dar eu le răspund ceea ce am observat, că tu suporţi cu moderaţie durerea pe care ai suferit o prin moartea nu numai a unui bărbat atât de strălucit, ci mai ales a unui atât de scump prieten, că nu puteai să nu fii impresionat de ea şi că aceasta nu s ar fi potrivit cu sentimentul tău de omenie; în ce priveşte însă absenţa ta la none de la colegiul nostru, le răspund că pricina ei a fost starea sănătăţii, nu mâhnirea.