Aristotel

ARISTOTEL

(384 – 322 î. Hr.)

În urma cu peste 2000 de ani, în 322 î.e.n., la Chalcis, în Eubeea, în împrejurari obscure se petrecea din viata acela care avea sa fie numit în evul mediu, Filosoful. Doar atât. Aristotel, asadar, devenise în câteva veacuri iubitorul de întelepciune în conditie absoluta.

Trecuse, la anul mortii, cu putin de sase decenii de viata si lasa o opera mereu admirata de atunci. Ar fi scris 145 de carti, dupa lista lui Diogene Laertios. Se pare însa ca opera îi va fi fost înca mai bogata, sau oricum de câteva ori mai bogata, decât vremea a pastrat pentru cei mai dinaintea noastra, pentru noi si pentru cei care vor veni dupa noi. Caci o buna parte din ea s-a pierdut. Soarta însa a facut ca lucrarile acroamatice, „cursurile” tinute în scoala, în celebrul sau Liceu sa fie pastrate, dupa câte se pare, aproape în întregime. Astfel ca avem la îndemâna: Metafizica, Fizica, Organon-ul (cu cele sase mari carti ale sale: Categoriile, Despre interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Topica, Respingerile sofistice), Despre suflet, Despre nastere si distrugere, Istoria animalelor, Despre cer, Politica, Etica eudemica, Etica nicomahica, Politica, Poetica, Retorica etc., toate carti de capatâi în stiinta noastra. Fiindca, Aristotel este un întemeietor aproape universal, stând la începutul mai tuturor stiintelor, la începuturile lor nu atât în sens istoric, ci sistematic: este teoritician al retoricii, al poeticii, al moralei, al economiei, al politicii, este un mare cercetator al naturii, este psiholog, este filosof, întemeiaza logica într-un fel care avea sa i se para lui Kant definitiv. De buna seama ca nici logica, nici filosofia, nici biologia, nici astronomia si mecanica, nici politica, nici retorica n-au ramas la forma lor aristotelica. Dar ele sunt astazi ce sunt cu deosebire datorita genialului grec nascut în anul 384 în Stagira din Peninsula Chalcidica. Coborând din nordul aspru la Atena, începe învatamântul în Academia platoniciana, unde sta 18 sau 20 de ani, pâna la moartea marelui filosof. Cei aproape 20 de ani pe care i-a petrecut în Academie au constituit un timp de studiu temeinic si de reflectie profunda, încât, în momentul despartirii de Academie este pe deplin format.

Aristotelismul

Aristotelismul se constituie într-o miscare neîntrerupta, care, dupa Werner Jaeger, are ca poli platonismul fervent si naturalismul trecând printr-o metafizica realista. De buna seama, ideea succesiunii a trei ipostaze perfect distincte este simplista, dar Jaeger pare sa fi procedat la o simplificare din nevoile esentializarii. Exersând la început în maniera platoniciana, deopotriva formala (scrie dialoguri) si materiala (admite doctrina ideilor si nemurirea sufletului – „Eudem”), cu dialogul „Despre filozofie” începe „divortul” de doctrina ideilor. Urmându-l pe Platon în revizuirea teoriei ideilor si exersând în critica, Aristotel nu vrea sa faca din aceasta mijloc de ameliorare a unui model ontologic anume, ci de depasire în altul.

Cu anii petrecuti la Assos începe o noua etapa în devenirea interioara a aristotelismului, anume aceea instrumentista, perfect individualizanta, în raport cu platonismul ca teorie a ideilor, dar înca foarte apropiata de valorile lui. Critica pe care o face platonismului în multiple planuri si reluata la alte nivele este un mijloc de selectare a valorilor în vederea integrarii lor într-o noua sinteza. Presupozitia platoniciana trebuie parasita, ideile neputând sa functioneze ca forme. Acestea dau nastere, „din cutare lucru determinat, altui lucru înzestrat cu cutare însusiri”, intra în compunerea lucrului si astfel este principiu al individuatiei („tu esti identic cu tine însuti prin forma si materie”). Individuatia prin forma, de sugestie platoniciana, aduce date noi, care dau marii probleme a filosofiei grecesti, aceea a punerii mecanismului întemeierii în termeni inteligibili, un plus de claritate si de adevar. Caci forma (universalul ca specie, ca gen), întrucât este principiu tine de planul metafizic, dar fiindca intra într-un „compus” trece în existenta fizica; trece printr-o participare substantiala: intra în alcatuirea individualului care numai ca unitate a formei si materiei este un întreg. Astfel este si cauza producatoare, spre deosebire de idee, care, ca prototip, nu avea cum sa faca inteligibila generarea si, totodata, sa fie ea însasi inteligibila în functie determinata, atât sub specie formala cât si sub specie materiala.