1968 - anul în care Noua Stânga contestă principiul realității

Introducere

Ceea ce îmi propun prin această lucrare este să aflu în ce măsură freudo-marxismul a modelat evenimentele din Franța și Germania din anul 1968. Întrebarea de la care pleacă cercetarea mea este în ce măsură acestă ideologie a influențat geneza acestor revolte, modul în care s-au desfășurat, dar și gradul de compatibilitate dintre cerințele și obiectivele celor care au pus în mișcare evenimentele anului 1968 și ipotezele freudo-marxismului. Pentru a explica această relație voi începe prin a prezenta, pe scurt, contextul în care evenimentele anului 1968 au avut loc și care a fost miza lor ca și mișcare cu caracter internțional. Partea a doua a lucrării va fi una strict teoretică, având ca scop ilustrarea a ceea ce înseamnă freudo-marxismul, plecând de la Sigmund Freud și încheind cu Herbert Marcuse, considerat de unii autori inspirație pentru 1968. În ultima parte, mă voi limita la evenimentele care au avut loc în Franța și Germania, fiind un melanj de istorie și analiza a mișcărilor din punct de vedere ideologic.

De ce 1968? De ce pretutindeni?

Anii ‘70 reprezintă perioada de maximă dezvoltare a capitalismului, după criza din 1929-1933, care pusese la îndoială acestă formă de organizare economică, cu efecte politice și sociale profunde. Economia era în ascensiune, conflagrațiile mondiale trecuseră și pașii către consolidarea unei păci durabile erau vizibili. Deși amenințările nu au fost prevăzute, anul 1968 a fost un an al revoluției, iar acest lucru a fost tocmai produsul a ceea ce devenise capitalismul. Noua Stângă înseamnă, în primul rând, oameni foarte constienți, care dincolo de caracterul național al revendicărilor, se declară împotriva autoritarismului, reprimării, capitalismului și războiului. 1968 a avut loc pretutindeni, tocmai datorită răspândirii modelului capitalist și ai dictaturii. În America și în Europa este anul în care se denunță reprimarea pe orice criterii (remarcăm mișcări ecologiste și feministe), societatea, statul, autoritatea. În Europa, ele au loc în țări ca Germania, Polonia, Italia, Spania, Marea Britanie, Cehoslovacia, Franța, având în comun, pe lângă caracteristicile expuse, studențimea, ca punct de plecare, și o modalitate violentă de reprimare din partea autorităților (un număr mare de studenți arestați, dar și răniți sau uciși, și universități închise). Herbert Marcuse afirma că distincția principală dintre mișcările americane și cele europene este determinarea forțelor muncitoare care, în Statele Unite ale Americii, nu sunt capabile de o transformare radicală, fiind mult prea integrate în modelul capitalist, fapt care nu poate fi afirmat și despre forțele muncitorești europene. Acesta este, poate, și motivul pentru care Franța reprezintă un punct de referință pentru 1968, și motivul pentru care mă voi concentra pe evenimentele din două tări europene.

Freudo-marxismul

Freudo-marxismul reprezintă o îmbinare a psihanalizei cu sociologia marxistă, nefiind vorba despre o îmbunătățire a marxismului, ci de o complementaritate. Dacă marxismul vorbește despre reprimare și exploatare la nivel de clase sociale, psihanaliza vorbește despre reprimare la nivel individual, fiecare dintre noi fiind supus acestui fenomen, prin simplul construct al psihicului uman și al existenței omului în interiorul unei societăți.

Freud este primul care vorbește despre componența psihicului, împărțit în trei straturi- sine, eu și supraeu. Sinele este cea mai veche componentă și cea mai curprinzătoare, este atemporal, în sensul în care el nu resimte dimensiunea temporală, este amoral, caută satisfacție și evită pe cât posibil durerea. Eul este un mjlocitor între sine și lumea exterioară, aici întervine conștiința și percepția. El se adaptează la realitate și încearcă să arbitreze conflictul dintre sine și ea. Supraeul reprezintă acceptarea legilor morale, preia influența socială și culturală și este stratul modelat, în primul rând, de părinți, în primii ani, apoi de instituții. Spre deosebire de eu, care este constant și neschimbat în caracteristicile lui, supraeul este puternic socializat în spațiu și timp. Pe lângă componența psihicului, Freud este și autorul a cinci principii de analiză și integrara a psihicului. Două dintre ele sunt esențiale pentru această lucrare, principiul plăcerii, care “guverneză procesele inconștiente rămase într-o fază arhaică în care numai placerea guverna procesele mintale” și principiul realități, prin care indiviul este convins să renunțe la satisfacții pe termen scurt în favoarea celor pe termen lung. Aceste două principii sunt în contradicție, provocând ca impulsurile, instinctele, să fie refulate și să se producă frustrări. În Moise și monoteismul poporului evreu, Freud explică faptul că încă de la începuturi, principiul realității a fost impus principiului plăcerii. Acest lucru a avut loc întotdeauna pe cale violentă, implicând reprimare, dar că acest lucru a coincis cu emanciparea omului, care renunță la viața instinctuală pentru a avansa pe calea spiritualității. El povestește despre uciderea tatălui, singurul care se putea bucura sexual de femei, de către fii săi, care decid atunci să renunțe la femeile pentru care îl uciseseră și să adopte exogamia, pentru a pune capăt autorității tatălui. Explicând și raportul dintre cele trei componente ale psihicului, Freud spune că atunci când renunțarea la satisfacerea instinctelor este impusă din exterior este neplăcută fără îndoială, pe când daca ea este impusă de forțe interioare, are un alt efect, pentru că apare un sentiment înălțător, mândria realizării de a fi depășit un instinct. În baza revenirii acestor elemente refulate, putem să identificăm și astăzi imaginea tatălui autoritar. Mai multe decât atât, există opinii, ca cea a lui Feuer, care văd în evenimentele de la 1968 “produsul pierderii autorității de către generația mai vârstnică” , acest lucru fiind efect al unui eșec istoric. Ideile lui Freud nu au avut un caracter politic și nici o relație declarată cu marxismul, el încercând doar să explice efectele pe care societatea le generează asupra indivizilor, prin refuzarea manifestării unor impulsuri absolut naturale. Cel care face legătura dintre gândirea freudiană și sociologia marxistă este Wilhelm Reich. Având acum și explicația a ceea ce se întâmplă la nivel individual, el consideră că împreună, cele două perspective pot oferi omului acea conștiință de care are nevoie pentru a realiza schimbarea folosind instrumentele oferite de Marx. Acesta este și momentul în care, ca ideologie, freudo-marxismul se poziționează pe o direcție anticapitalistă. Deși Freud vorbește despre acestă formă de reprimare care apare din parte oricărei societăți, cea capitalistă este cea care suplimentează acest fenomen.