Virgil Teodorescu

Este unul dintre poeții care a ilustrat cu elocvență suprarealismul românesc. Acesta debutează în 1929 în „Bilete de papagal” sub pseudonimul Virgil Rareș, apoi publică în 1932, la Constanța, împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, o revistă incendiară, comparabilă prin virulență sa cu „Alge” și mai cu seamă „Muci”, numită însă cuminte “Liceu”, în care așa cum afirmă Ovidiu Morar noi, cititorii întâlnim poeme teribiliste precum cel intitulat Grade inferioare: “Grăsimea debordează în cazarmă/ Zincul lucios ne pedalează pofta/ Carminul intuit la posturi supa-/ și turba groasă a crescut pe armă// Se predă limbi în sala cu carouri/ Din caporali iar bese un fiong/ Tresa eliberează prin pereți/ Controalele în foruri// Ah grase gri întreținute/ (Atuncea mușchiul singur activează) / Dacă aș avea barba mea olandeză o bască/ și tatuatele bulevardele mute!// Piesele iarna emit femei sufocate/ Adânci lichiduri și crampe/ Toamnele lungi îmi mănâncă bocancii/ amorurile din franța putrede late// Seara ejaculăm la cantină/ cu lakerdă slabă și fumăm mult ah mult/ Ne plimbăm Bălegarul excrementele din fund/ revelează un leșin friguros Segmentată făină”. În afară de trivialitatea ostentativă și libertatea quasi-absolută a asocierii semnificanților, Ovidiu Morar vorbește în cartea sa, Avatarurile suprarealismului românesc de o inventitate ludică prezentă în versurile poetului, vizibilă într-adevăr în rimele și alterațiile fortuite, simili-urmuziene ( precum „ Dacă aș avea barba mea olandeză o bască”), ca și în combinațiile insolite de termeni rebarbativi cu neologisme ( “Din caporali iar bese un fiiong”). Același prozaism ostentativ și aceeași virulență a expresiei se întâlnea și la ceilalți colegi de generație ai poetului, caracteristici explicabile dacă ne gândim la contextul politic din aceea perioadă, drept dovadă sunt textele publicate în periodicele vremii, majoritatea de stânga și anume: “Tânăra generație”, “Azi”, “ Era nouă”, “Meridian”. “Legile istoriei sunt/ sânt cu noi/ dar ele-s nimicite/ zvârlite înapoi/ de legile de moarte ale capitalului// Legile istoriei sânt cu noi/ dar ele-s nimicite/ zvârlite înapoi/ și pentru viitoarea eră/ le cucerim le apără/ din cuiburile noastre de mitralieră” ( Poem de dragoste). Cu toate acestea așa cum și Ovidiu Morar observă fronda petului se temperează, nemaifiind întâlnite stridențele agresive din textele publicate în “Liceu”. În această perioadă poetul fiind preocupat de prezența termenilor prețioși în poezia sa dar și a combinațiilor fonetice inedite. Totuși aderarea la suprarealism e evidentă prin tehnica asocierilor libere și prin dorința șocării cu orice preț a lectorului, poetul văzând în suprarealism, după spusele lui Ovidiu Morar o formă poetică revoluționară, singura care poate conduce la eliberarea totală a omului, cu condiția ca poetul să nu se instaleze în realitatea onirică ci să împace visul cu acțiunea concretă.

După aderarea la grupul suprarealist, Virgil Teodorescu redactează în anul 1940 un Poem în leopardă, care rămâne indubitabil cel mai inedit experiment poetic al său. Mai exista o variantă a acestui poem și anume unul “bilingv” care cuprinde atât versiunea în “leopardă” cât și “ traducerea” românească. În ciuda caracterului arbitrar al acestui poem, o lectură atentă relevă o corespondență strânsă între cele două versiuni, poetul încercând să-și convingă lectorul că leoparda există cu adevărat. Acest experiment lingvistic urmărea să demonstreze faptul că limbajul are o viață proprie, independentă de voința vorbitorului și că menirea sa esențială se sustrage funcției utilitare. În acesc punct, experimentul lui Virgil Teodorescu se înrudește cu poezia fonetică a dadaiștilor și, firește, a suprarealiștilor.

Veritabil suprarealist este și primul volum de versuri al poetului Blănurile oceanelor, apărut în 1945. Încă din incipitul acestui prim volum, mai exact în poemul “Munții din vise”, în care fiecare dintre noi, lectorii recunoaștem idealurile fundamentale ale suprarealismului: “Urăsc tot ce amenință mersul amenințător al omului spre libertate/ Urăsc tot ce servește obstacolul aceste delirante eliberări/ Urăsc cuvintele care trădează revolta/ Urăsc limitarea dorințelor tumultoase/ Poetizarea naturii poetizarea acestui cataclism liniștit/.../ Urăsc poezia până în clipa în care va fi făcută de toți”.

Majoritatea poemelor lui Virgil Teodorescu urmează un mecanism scriptural, imaginile dezvoltându-se dintr-un cuvânt, sintagmă sau propoziție inițială, care se repetă obsesiv, chemând în mod spontan o serie de asocieri aleatorii ce se agregă într-un lanț nesfârsit. Anafora este figura sintactică fundamental a discursului: “Mai obosit decât credeam după această privire după acest refuz/ Mai obosit decât seducătorul de fantome/ Decât cuțitul care îți taie pulpa în patru / Decât nisipurile aurifere/ Mai obosit decât lupusul privit în oglinzi în oglinzi / Decât sfâșietorul semnal de adio/ Pe care navele îl trimit totdeauna când prova se ridică în aer / Mai obosit după această privire / Decât curenții marini închiși în vasele de cleștar” ( Ghirlanda vocii în jurul marii ei splendori). Poetul controlează așa cum spune și Ovidiu Morar dicteul automat pentru a obține un efect retoric, o tensiune emoțională sporită.