Teoria Literaturii

1. Definitii ale teoriei

Deleuze  ideile/gândirea nu preexista unei forme ci au propria lor manifestare care cer crearea de concept iar teoria nu este un instrument prin care se extrage sensul ci prin care sensul se explorează acesta neexistând in mod esențial si absolut in carte ; poezia gândește singura, construiește cadre, realitati; ea este o expresie a interiorității ; iar teoria este o creație de concept prin care teoreticianul lucrează pe baza unor forme conceptuale.

Jonathan Culler  conceptele unui domeniu intersectează,intervine, invadează un alt domeniu astfel ca teoria este interdisciplinara permițând conceptelor/ideilor sa dialogheze; literatura este domeniul care schimba societatea si structura lumii ; iar gândirea apare la ieșirea dintr-un domeniu

Zizek  teoria este un studiu al problemelor, nu al soluțiilor; noi nu trebuie sa descoperim ceea ce avem in comun, ci capacitatea de a vedea ce este diferit intre indivizi si acceptarea acestora intrucat fiecare om este o entitate diferita ; teoria este o forma de angajare prin care se observa astfel de diferențe producând puncte de criza si de catastrofa ce permit distrugerea clișeelor si a dogmelor, eliberarea eticii

2. Formalismul rus

Formalismul durează din 1915-1930; formalismul este un punct de discontinuitate in istoria literaturii ce implica studierea literaturii din afara ei prin mijloace exterioare – psihologie, istorie,etc. – 1915 – se infinteaza la Moscova, de către Roman Jakobson, un cerc lingvistic, in care se discuta despre științele limbajului – “Societatea de Literatura de la Sankt-Petersburg”. Formalismul este un punct de discontinuitate in istoria literaturii ce implica studierea literaturii din afara ei prin mijloace exterioare – psihologie, istorie,etc. –. Criticii de literatura nu se vor ocupa de autori ci de forma literara, de imaginea produsa de literatura si de lingvistica ei. Proust considera necesara distincția dintre autorul biografic al textului si eul profund din acesta iar forma si studiul formei (genealogiei) este mai importanta decât autorul, deoarece ea este cea care evoluează printre discontinuitati literare ; teoria literaturii va analiza interiorul/forma textului.

Termenul de “teorie a literaturii” este folosit pentru prima data in cartea lui Boris Tomashevsky “Propunerea unei teorii elaborate a literaturii”- o disciplina ce studiaza specificul literar, o stiinta autonoma cu o formula proprie care trebuie sa intretina relatii deschise, sa dialogheze cu celelalte domenii (estetica, antropologia, lingvistica). Interpretarea sunt defapt metodele de intuitie/ observare, mecanism psihic intrisec; se poate face dupa 2 modele: perceptia traditionala sau perceptia artistica iar sensul unei lecturi este data de perceptia artistica care defineste literatura printr-o valoare specifica numita inovatia formala. Literatura tinde mereu sa devina un automatism astfel ca operele evolueaza prin inovatie la nivel de forma(text) care distrug cliseele si aduc un nou model ce la randul lui va devine un automatism cerand aparitia unei noi inovatii care schimba perceptia asupra lumii, radicalizeaza si reconstruieste acest automatism pentru o anumita perioda dupa care se clasicizeaza. Formele noi de avangarda propune idei noi, prin care deconstruiesc canonul, iar ceea ce a fost canon devine conservator. Opera se defineste prin LITERALITATE – suma de procedee ce realizeaza forma literara si transforma limbajul intr-un limbaj literar ; iar formalismul va incerca sa elimine elementele inutile din text, aceste “paranteze” care nu sunt influentabile pentru intregul unui roman si nu au o motivatie estetica

Formalismul nu doreste ca opera sa devina un simplu instrument intermediar de a analiza o opera conform intentii autorului ci se introduce in textul care este independent ingloband propriile concepte si forme literare/semnificatii ele trebuind fi urmarite si descoperite. Textul este un pact care, in calitate de lector, este necesar sa-l semnezi el trebuie justificat pornind de la semnalele sale astfel se propune o stiinta concreta (un fel de “close reading”).Yuri Tînianov: “succesiunea literara e un conflict, o distrugere a cea ce exista si o constructie noua din elemente vechi” – inovatie-cliseu-inovatie – ; functia literara a unui procedeu: înlcuirea procedeului vechi/ acceptarea sa locală/ acceptarea sa generală/ epuizarea sa. Unul din procedeele literare este singularizarea care diferentiaza opera literara de discursul literar: literatura are ca scop singularizarea obiectului, a da senzatia de viziune si nu de recunoastere prin extragerea sa din automatismul perceptiv (realitate) si introducerea sa in literatura avand astfel o motivatie artistica

3. Mihail Bahtin

Bahtin arata ce nu functioneaza bine in interiorul scolii formaliste deoarece formalismul promova legatura prea stransa cu lingvistica; insa nu trebuie sa existe o teorie lingvistica, ci o “teorie a artei”, sau “teorie culturala”care se intelege prin intersectari cu alte arte si domenii iar literatura trebuie sa se autodefineasca drept mai mult decat limbaj. Formalistii sunt obligati sa lucreze cu niste opozitii rigide, care sunt indefinite nu exista o legatura transparent/cauzalitate intre limbaj si real, dar nu se poate spune nici ca limbajul este rupt de realitate pdeoarece se pierde evenimentul estetic. Evenimentul estetic este o intersectie de ideologii, o polifonie, de unde rezulta pluralitatea ideologiilor (mai multe planuri intr-un text literar) si nu monofonic cum promoveaza scoala rusa o singura voce care autonomizeaza o demensiune literara astfel literatura este o literatura sociologica, antropologica culturala si polifonica in toate domeniile. Bahtin contrapune formalismului rus,cu formalismul german apropiat de intelegerea polifonica (preocupat cu artele vizuale-pictura condusa de H. Wolfflin, W. Worringer. Arta nu este un obiect fara viata ci o insufletire polivoca.

Traditia monologica se bazeaza pe forte centripete  tind spre un centru/o singura ideologie, iar restul e la margine (si de obicei e dispretuit) duce la semnificatii fixe ce revin si persevereaza in timp. Pe cand traditia dialogica (polifonica), se bazeaza pe fortele centrifuge  rezista la primele forte, destabilizeaza centralizarea si se bazeaza pe polofonie si dialog. Romanul isi ia seva din aceste “margini”, si se maturizeaza in acest process avand la origine parodia, carnavalismul, satira si ajungand la un text complex cu personaje centrifuge(bufonul, nebunul).Traditia dialogica prefera romanul pentru ca este polifonic, decentralizator, multilingvistic si destabilizator.

Dostoievski este creatorul tipului de roman polifonic, a unui dialog intre ideologii, nefavorizand vreo una si nici nu ne da solutii ; toate procedeele coezista fiind alteritati care se intersecteaza si duc la rezolvari polifonice. In roman dialogic (Idiotul) sunt multe personaje principale si multe fire narative prezentate autonom fara nici o legatura precisa intre ele in acelasi plan ducand la explozii de tensiunii fara nici o cauzalitate in care apare polifonia vocilor(ideologiilor). Romanele sunt de tip carnavalesc bazata pe discontinuitati/crize spontane si conflicte ce sunt rezolvate superficial si se foloseste timpul clipei/a surprinzatorului, totul se intampla cu rapiditate declansand si deregland actiuni/efecte/gesture; iar spatiile sale sunt intotdeauna spatii exterioare, de intalnire dintre personaje care reactioneaza in acest timp al clipei. Acesta pune in centru personaje/eu-ri constiente care judeca si se manifesta liber in alteritate. In contrast este Tolstoi a carui romane urmaresc o anumita cauzalitate, este o fresca , descriind o intreaga societate intr-o perioada extrem de lunga si descrie actiunea lent intr-un timp lung ce urmareste efectele/deciziile personajelor fiind atent la toate detaliile care duc la o explozie de tensiune la final.

Este nevoie de un alt tip de lectura pentru a surprinde dialogul si cele 3 euri care sunt mereu in conflict de intersectie : a)“eul meu” – este individual/constiinta proprie ; b)“eu pentru celalalt” –este permanent scindat de catre viziunea mea asupra celuilalt, constructia eului meu in raport cu celalalt ; c)“eul celuilalt pentru mine” – toti sunt individuali, dar interactionam pe baza unui “ceva” ce este presupus comun tuturor, alteritatea, viziunea celuilalt pentru mine.