Tabloul feminin în opera lui Slavici

Dedublarea sufletească a Siminei, protagonista nuvelei „Pădureanca”.

Fără a deveni de nemaiîntâlnit, inocenţa, delicateţea, frăgeziunea nubilităţii feminine, sunt tot mai rare sau de scurtă durată, substituind-li-se tipurile de eroine ce trebuie să ducă „greul vieţii”, să fie martirizate de nu ştiu ce „soartă” obscur-malefică, dar mai curând de răutatea semenilor, să vieţuiască sub zodia dăruirii de sine adeseori fără nici o compensaţie, într-un cuvânt – să simtă în tot mai multe feluri gustul „sacrificiului”. E o modificare de perspectivă în ceea ce le priveşte : frumuseţei fizice, senzaţiei de „a se pierde în tinereţile lor” (ca Sandală din „Scormon”) fără a deveni numaidecât disparente oricând şi în orice împrejurare, li se substituie „frumuseţea morală”, în anumite cazuri nimbată parcă până la „sfinţenie”.

Chiar acesta e cazul Siminei, din nuvela „Pădureanca” – fată de o frumuseţe stranie, ca a puţin accesibilei „flori de colţ” de pe crestele munţilor sortită să trezească în sufletul bicisnicului Iorgovan, feciorul bogătanului Busuioc, din câmpia Aradului, „băiat de bani gata” al epocii, o dragoste pe cât de fatală, atât de insipidă, de sterilă. Slavici acordă de data aceasta personajului feminin rolul de primă vioară în desfăşurarea acţiunii, trecându-l prin toată gama de ipostaze posibile şi atribuindu-i calităţile cele mai contradictorii : tandreţe şi nestăpânire, orgoliu şi devoţiune, puteri de sacrificiu şi mândrie rănită, milă tolstoiană şi refuzul fericirii. În orice caz, eroina are vocaţia sacrificiului şi o rară complexitate sufletească care o aproprie de eroinele lui Tolstoi sau Dostoievschi. Este, în acelaşi timp, un suflet complicat, abisal, care se refuză interpretărilor simpliste şi care lasă deschise posibilităţile de speculaţie în jurul ei.

Pădureanca deţine de la început o ipostază neprivilegiată. Ea e doar obiectul unei dorinţe obscure şi tulburi, scopul pasager şi facil al unei porniri juvenile, mai mult instinctuale decât afective …

Nuvela debutează liniştit, aproape idilic. Atmosfera idilică se completează cu dragostea, deosebit de intensă şi de pură, la început, între Iorgovan şi Simina. Între cei doi tineri dragostea apăruse brusc, nici ei nu-şi dădeau seama cum şi, tocmai de aceea, simt că sânt legaţi pentru vecie. Dragostea lor nu cunoaşte, deocamdată, graniţe sociale. În curând însă opiniile a lor săi, care, evident, nu se pot împăca cu ideea de a-şi lua ca noră o sărăntoacă. Simina simte acest lucru: „ – Ştiu, urmă ea liniştită, o văd, o simt în tot ceasul, că ţi-e ruşine de dragostea ce o ai către mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea: dacă mă pot supăra de aste, Iorgovane, n-o să mă supăr de nimic în viaţa mea.”

Atât de „neajutorată” este dragostea aceasta, încât Simina, căreia nu-i displăcuse nici tânărul, ba dimpotrivă, trebuie – cu vremea – s-o întâmpine nu cu pornirile fireşti la vârsta ei, ci cu o stare sufletească semănând până aproape de identificare cu sentimentele materne. Iar, spre sfârşitul nuvelei, după Iorgovan căzuse în dipsomanie, se accidentase şi murise cu lipsa de noimă ce s-ar părea că-i fusese hăzărită de la naştere, o mai putem urmări pe Simina îngrijindu-se tot cu devotaţiuni de mamă de copiii unui sătean căruia îi răposase nevasta. Reiterarea aceasta de situaţii nu e întâmplătoare în cazul unui psiholog consumat ca Slavici, care avusese grijă să ne prevină din bun început că Simina rămăsese orfană de mamă, încă de pe când era mică.