Sextil Puscariu și B. P. Hașdeu

PUŞCARIU, Sextil (4 ian. 1877, Braşov — 5 mai 1948, Cluj), lingvist şi filolog. Urmează cursurile liceului românesc şi german din Braşov; face apoi studii universitare la Leipzig, numărîndu-se printre elevii unor străluciţi lingvişti ai vremii între care indo-europenistul K. Brugmann, slavistul A. Leskien, germanistul Ed. Sievers. Tot aici îl are ca profesor pe G. Weigand, devenind unul din colaboratorii activi ai Institutului de limba română, organizat de acesta pe lîngă Universitatea din Leipzig. Îşi continuă studiile la Paris cu G. Paris, J. Gilliéron, apoi la Viena cu C. Jirečec, W. Meyer-Lübke s.a. Obţine în 1899, la Leipzig, titlul de doctor, cu teza Die rumänische Diminutivsuffixe, iar în 1904 îşi ia docenţa la Universitatea din Viena, cu o lucrare de romanistică — Lateinisches Ti und Ki im rumänischen, italienischen und sardinischen. În 1905 este ales membru corespondent al Academiei (în 1914 membru activ). Din 1906 este profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuţi, îndeplinind, un timp, şi funcţia de decan al Facultăţii de litere. Tot aici conduce revista „Glasul Bucovinei" (1918—1919). Stabilit la Cluj (1919), are un rol important în organizarea Universităţii româneşti de aici, fiind şi primul ei rector. În toamna aceluiaşi an, pune bazele primului institut românesc de lingvistică, Muzeul limbii române, în cadrul căruia s-a format şi a activat cea mai bună şcoală românească de lingvistică dintre cele două războaie mondiale.

Sextil Puşcariu este şi directorul „Dacoromaniei", buletin al Muzeului limbii române, în paginile căruia şi-au găsit o amplă dezbatere numeroase probleme de lingvistică şi literatură. Personalitate complexă, S.P se impune prin multitudinea preocupărilor sale, ce cuprind aproape toate ramurile lingvisticii. De la studiul său de debut, Der Dialekt des oberes Oltthales (în „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache", 1898), şi pînă la sfîrşitul vieţii, a publicat, în volum şi în numeroase periodice româneşti şi străine, peste 400 de lucrări de istoria limbii, dialectologie, romanistică, fonetică şi fonologie, lexicologie şi lexicografie, istorie şi critică literară. Format la şcoala neogramaticilor şi a lingviştilor comparativişti, este preocupat mai ales de probleme de istorie a limbii române, de locul ei în aria romanică. Lucrarea sa Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (Halle, 1910) reprezintă prima încercare de reconstituire a formelor limbii române anterioare diversificării ei dialectale (străromâna sau româna comună), în discursul de recepţie la Academie (1920), Locul limbii române între limbile romanice, relevînd latinitatea limbii române, similitudinile ei structurale, dar şi deosebirile faţă de celelalte limbi romanice, ca rezultat al împrejurărilor diferite de dezvoltare, el evidenţiază pentru prima oară situaţia specifică a românei, valoarea ei de cel mai vechi şi sigur document pentru reconstituirea formelor de latină populară.

Receptiv la cele mai noi teorii şi metode de cercetare lingvistică (s-a vorbit, în acest sens, despre eclectismul său doctrinar, cu rezultate dintre cele mai fericite pentru realizările obţinute), S.P s-a apropiat mai ales de structuralismul praghez, aplicînd pentru prima oară la noi, în mod critic şi adecvat ideile acestei şcoli (Morfofonemul şi economia limbii, DR, VI, 1929 — 1930; Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi morfologic al limbii române, DR, VII, 1931-1932). Contribuţia sa fundamentală rămîne însă în domeniul lexicografiei şi lexicologiei, în 1905, publică la Heidelberg Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigen aller romanischen Sprachen (distins de Academia Română cu premiul „I. Heliade Rădulescu"). Lucrare necesară, după dicţionarul lui Cihac, căruia îi este superior, dicţionarul lui S.P. dă o imagine mai clară a elementului latin din limba română şi reprezintă o etapă pregătitoare pentru opera lui capitală Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei). Elaborarea dicţionarului limbii române, după încercarea latinizantă a lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, după abandonarea ei de către Haşdeu şi de către Philippide, este încredinţată de Academie, în 1906, lui S.P.

Înconjurat de un colectiv valoros (din 1919 lucrările se desfăşoară în cadrul Muzeului limbii române), S.P. reuşeşte să publice trei volume masive cu literele A —B (1913), C (1940), F-I (1934) şi fascicule cu literele J — L (pînă la lojniţă, 1937 — 1948) şi începutul lui D (1949), adică aproximativ jumătate din lucrarea proiectată. Deşi neterminat (elaborarea lui s-a reluat din 1949 după reorganizarea Academiei Române), Dicţionarul limbii române a constituit cea mai bună lucrare lexicografică românească, realizată la nivelul celor mai bune dicţionare din lume. Explicativ, dar în acelaşi timp istoric, etimologic (deosebit de valoros din acest punct de vedere) şi normativ, el cuprinde lexicul românesc prezentat sub aspectul evoluţiei sale istorice, al diferenţierii geografice şi stilistice. Paralel cu conducerea şi revizuirea întregii lucrări, S.P. desfăşoară o bogată activitate lexicologică, mai ales în „Dacoromania", la rubrica Din perspectiva dicţionarului. Spirit refractar oricărei închistări metodologice, convins că „pentru fenomenul lingvistic nu există de obicei o singură, ci mai multe posibilităţi de explicare", S.P. este atras şi de geografia lingvistică, aducînd o contribuţie importantă în dezvoltarea dialectologiei româneşti şi romanice. În cadrul Muzeului limbii române el iniţiază Atlasul lingvistic român, operă vastă, indispensabilă cercetărilor dialectologice, unul din primele atlase romanice (precedat de lucrările similare pentru franceză şi italiană).

Conceput în 10 volume, pentru care materialul a fost strîns în întregime (de doi anchetatori — Emil Petrovici şi Sever Pop — cu două chestionare distincte, inovaţie a lui S.P.), din atlas nu au apărut în timpul vieţii sale decît trei volume mari, însoţite de alte trei mici, cu hărţi colorate (de asemenea inovaţie a lui S.P.), prezentînd sintetic fenomenele studiate. Şi această lucrare va fi continuată după moartea sa. Ca şi în cazul dicţionarului, S.P. realizează, paralel cu activitatea de conducere a lucrărilor, o serie de comentarii deopotrivă de valoroase (Atlasul lingvistic al României, 1929; Hărţile graiului, 1933; Atlasul lingvistic român. Prospect, 1936; Les enseignements de l'Atlas linguistique de Roumanie, 1936 etc.). Dialectologia românească datorează lui S.P. şi cea mai bogată monografie a dialectului istroromân (Studii istroromâne, 3 vol., Bucureşti, 1906—1929). Lucrarea fundamentală asupra limbii române preconizată de S.P. era Limba română, sinteză a structurii şi evoluţiei limbii noastre, concepută în 4 volume din care au apărut doar primele două: I. Privire generală (Bucureşti, 1940; reeditat în 1976) şi II. Rostirea (publicat postum, 1959). Capacitatea de a se apleca asupra amănuntului revelator, îmbinată cu o uimitoare putere de sinteză, claritatea gîndirii şi a stilului, concizia şi precizia informaţiilor, conferă lucrărilor lui S.P., alături de o neştirbită valoare ştiinţifică, şi o mare accesibilitate.

El aparţine acelei categorii de oameni de ştiinţă ale căror opere, răspunzînd celor mai înalte exigenţe ale specialiştilor, constituie, în acelaşi timp, lucrări de popularizare a disciplinei lingvistice, de transformare a ei într-un instrument general de cultură. În lingvistica românească, S.P. rămîne ca savant de renume mondial (membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, între care Academia Saxonă din Leipzig, Academia de Ştiinţe din Berlin, Comitetul permanent internaţional de lingvistică), iniţiator de lucrări fundamentale, creator şi organizator de şcoală. Activitatea sa, depăşind graniţele ştiinţei căreia i-a consacrat cea mai mare parte a vieţii, a îmbrăţişat, cu rezultate deopotrivă de remarcabile, istoria patriei, istoria şi critica literară.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe numele adevărat Tadeu Hasdeu (n. 16 februarie 1836, Cristineşti, Hotin (azi Ucraina) — d. 7 septembrie 1907, Câmpina) a fost scriitor şi filolog român, din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu este una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.

S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei revine la Moldova, trecu în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii cerură extrădarea lui, iar la refuzul autorităţilor româneşti, îl despuiară de dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 este numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stătu decât şapte luni şi demisionă. În 1858 se mută la Iaşi ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii, funcţie pentru care arătă mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume. În acest timp Hasdeu puse bazele mai multor publicaţii, între altele, revista "Din Moldova" (1862-1863) în care, pe lângă istorie, încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.