Recenzie - Singura critică

În Argument, Mircea Martin afirmă că Singura critică este o carte despre critică şi critici. Aşa cum însuşi autorul mărturiseşte, „Pledoaria centrală a volumului este, se înţelege, una în favoarea criticii. Câtă vreme încercări de izolare şi marginalizare a ei se mai produc, o asemenea pledoarie nu e inutilă. Până la urmă tot se va înţelege de către toată lumea cât de adânc şi de vital e implicată critica în evoluţia unei literaturi şi a unei culturi.” (p. 7)

În primul capitol al cărţii, Critică şi filosofie, criticul începe prin a da o definiţie criticii. Astfel „înainte de a fi <<un discurs despre un alt discurs>> […], ea este un mod de a gândi despre un alt mod de a gândi”. (p. 11) Tot în acest capitol, Mircea Martin demonstrează că există o strânsă legătură între critică şi filozofie, legătură vizibilă în faptul că la baza criticii se află intuiţia care se transformă în idei cu ajutorul filozofiei: „Plecând, aşadar, de la iluminările spontane ale intuiţiei şi practicând un fel de mimeză în plan intelectual a operei, critica ajunge la o reconstituire globală articulată – sinteză ideală în care e cuprinsă filosofia ei”. (p. 12) De asemenea el afirmă că „Orice critică este descoperire de sensuri, interpretare, viziune a operei şi, deci, filozofie a ei”. (p. 13) Legătura dintre critică şi filozofie se vede şi în influenţa pe care unii filozofi sau unele curente filozofice o exercită asupra unor critici, cum a fost cazul fenomenologiei sau al existenţialismului. În această influenţă a filozofiei, Mircea Martin găseşte consecinţe pozitive, dar şi negative; pozitiv este faptul că „O astfel de critică va da întotdeauna o explicaţie totală, bine articulată a creaţiei”, negativă este „tendinţa irezistibilă de a considera această explicaţie drept singura adevărată”. (p. 13)

În capitolul următor, Funcţia criticii, autorul evidenţiază funcţia de orientare ce se realizează prin operaţia de valorizare căci „un critic se defineşte prin valorile pe care le promovează”, valori care trebuie să fie autentice pentru ca misiunea criticului să fie eficientă. Aşadar, spune Mircea Martin, „între valorizare şi orientare” există „un raport de consecuţie”.

(p. 15) Un rol important în orientare şi valorizare îl are judecata estetică, căci un critic trebuie se ocupe în primul rând de opere valoroase, trebuie să aibă un simţ al descoperirii valorilor artistice, valori pe care să le promoveze chiar dacă vin uneori în contradicţie cu propriul său sistem de valori. Un rol important îl are funcţia de orientare prin faptul că orice critică trebuie să promoveze noul. Critica, în viziunea lui Mircea Martin, trebuie să fie „<<profetică>> şi <<conservatoare>> totodată. Căci orice tendinţă de înnoire trebuie încurajată şi, în acelaşi timp, raportată la tradiţie”. (p. 17)

În capitolul O critică integratoare, autorul vede în critică un metalimbaj. Ca metalimbaj, critica are un rol foarte important atât în ceea ce priveşte literatura, cât şi în ceea ce priveşte cultura în general, iar, în ultimele decenii, critica a început să se preocupe chiar şi de ea însăşi prin ceea ce specialiştii au numit teoria criticii sau „criticologie”. Ceea ce remarcă cu regret Mircea Martin este faptul că noi nu avem o critică despre literatura sau critica străină şi în acest sens el promovează „o critică integratoare”: „A scrie cum trebuie despre un autor străin de acum sau de demult însemnă a-l aduce, într-un fel sau latul, într-un orizont românesc actual. În ansamblul unei culturi o asemenea operaţie are valoarea unei anexiuni. Semnificaţia patriotică a gestului nu mai trebuie subliniată.” (p. 27)