Neajungerea limbii în Țiganiada lui Budai - Deleanu

“Şi unde aflăm la istorie un eròe asemene lui Stefan, principul Moldavii, sau unui Mihaiu, domnului Ugrovlàhii, căròra nu lipsea numai un Omer, ca să fie înălţaţi preste toţi eroii. Răvărsându-şi întru mine neşte scântei din focul ceresc a muselor, bucuros aş fi cântat doară pre vreun eroe dintru cei mai sus numiţi; însă băgând de samă că un feliu de poesie de-aceste, ce să chiamă epicească, pofteşte un poet deplin şi o limbă bine lucrată, nesocotinţă dar ar fi să cânt fapte eroiceşti, mai vârtos când nice eu mă încredinţăz în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă ”.

Acest pasaj din Prologul Țiganiadei ne face cunoscut două temeri ale autorului, temeri care, la rândul lor, vor defini stilul viitoarei sale creații literare – astfel, în locul unei epopei clasice, cu pregnant caracter eroic , avem de-a face cu o operă satirică. Iar dacă prima temere este oarecum subiectivă și deloc analizabilă (Ion Budai Deleanu dă dovadă de o modestie excesivă), a doua este universală și poate fi privită cu un ochi mai critic. Deși probabil visase să creeze o operă de anvergura unei epopei, el simte că epoca de aur a culturii și limbii române era încă departe, și astfel timpul marii epopei românești încă nu sosise. Nu poate decât să constate, cu oarecare frustrare, că ”neajungerea limbii cu totul mă desmântă” – cu alte cuvinte, exprimându-și descumpănirea față de starea limbii române din respectiva epocă. În legătură cu această problemă, merită amintit că Ion Budai-Deleanu a cercetat gramatica și lingvistica românească, însă operele respective nu au fost publicate(Temeiurile gramaticii românești(1812), Teoria ortografiei românești cu litere latinești). Poate, dacă soarta i-ar fi fost mai favorabilă, am fi vorbit de Budai-Deleanu ca de cel care a pus bazele limbii literare în țara noastră.

Însă, înainte de a cerceta în mod concret cum încearcă sa treacă Budai-Deleanu peste lipsurile și vicsitudinile limbii în Țiganiada, merită să ne întrebăm de ce limba(văzută ca o sumă de cuvinte), în mod paradoxal, poate fi un obstacol în exprimare. Știm acest lucru în mod profund și concret – simțim cu toții cum spiritul ni se subțiază când suntem nevoiți să comunicăm într-o limbă străină, iar uneori nici propria limbă maternă nu ne este de ajuns. În epoca veche, acest fenomen al izolării din motive lingvistice era și mai evident. Pentru slavi, germanii erau niște ”nemtsy” – în traducere, niște muți -, iar pentru greci, celelalte popoare erau barbare – niște popoare gângave. Neavând acces la limbajul celor din jurul tău, nu ai acces nici la spiritul lor, iar astfel ei nu pot fi decât niște ”muți”, oameni parcă doar pe jumătate. Un cuvânt înseamnă mai mult decât un simbol, căci fiecare cuvânt, dacă e să ne raportăm la Biblie, iși are propriul spirit și revelează o parte din spiritul divin sau al celor de lângă noi. Însă poate o limbă să redea în totalitate stările și emoțiile sufletului? Fără îndoială că nu, iar de aceea, mulți oameni de litere, unii anteriori autorului Țiganiadei, au căutat modalități de exprimare mai sugestive. Problema pe care o ridică Ion Budai-Deleanu e valabilă astfel pentru toate limbile pământului, dar se manifestă cu precădere în limbile ce nu au atins o stare de relativă stabilitate.

Relevant este cazul limbii engleze și al genialului Shakespeare. Confruntat la rândul lui cu o limbă engleză care nu îi satisfăcea nevoile artistice, este nevoit să improvizeze. Folosind schimbarea valorii gramaticale, Shakespeare transformă substantivele în verbe, sau pe acestea în adjective, cu scopul de a da muzicalitate și o metrică potrivită poemelor sale. Se știe că acesta a introdus sute de cuvinte în limba engleză, multe dintre ele încă folosite în vorbirea curentă – singuratic(lonely), critic(critical), sângeros(bloody), suspicios(suspicious) s.a. Un alt caz interesant este cel al lui Dante Aligheri. Într-o epocă în care latina era încă o limbă prestigioasă și utilizată pe scară largă în scris, Dante se reorientează și scrie în limba vulgului – limba italiană. Practic, Divina Comedie e actul de naștere al limbii italiene literare. Dante înțelege faptul că viitorul este al limbii italiene, și nu al micului cerc de clerici care încă folosea limba latină în mod curent. Tratatele sale de dialectologie sau de explicare a preceptelor limbii italiene nu fac decât să confirme acest fapt.

Însă revenim de la Shakespeare și Dante la Budai-Deleanu și a sa Țiganiadă, pentru a pune în vedere modalitățile prin care acesta încearcă sa treacă peste limitele limbii. Principala modalitate folosită este, conform lui Gheorghe Tohăneanu, creația unor forme lexicale proprii, potrivit sistemului derivării românești și cu tendințele limbii române din respectivele timpuri. În majoritatea cazurilor, aceste forme lexicale se formează pe baza unui cuvânt deja existent în limbă, căruia i se aplică un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului – schimbarea valorii gramaticale sau derivare pe bază de sufix/prefix. Din acest punct de vedere, Ion Budai-Deleanu se aseamănă lui Shakespeare, cu atât mai mult cu cât amândoi urmăresc să obțină, prin construcțiile propuse, o expresivitate crescută.

Un astfel de exemplu descoperim în Cântecul al III-lea : ”Atunci tânărul ca din somn adânc/ Să trezi și făr' a zice-un cuvânt / Sabia-întecă și sări în oblânc;/ Iar' murgul ușor îl duce în vânt ”. Verbul a înteca este practic inventat de Budai-Deleanu, pornind de la substantivul teacă, deja existent în limba română. Putem intui cum s-a procedat în acest caz – dacă în limba franceză cuvântul gaine (teacă), prin derivare, formează engainer, de ce nu s-ar putea și în limba română să obținem derivatul a înteca pornind de la teacă? Astfel, în această situație, o structură existentă într-o altă limbă este adaptată limbii române, iar rezultatul este un nou cuvânt, a înteca, al cărui sens îl putem intui ca fiind actul de scoatere a sabiei din teacă.

O situație asemănătoare, bazată pe o derivare prin adăugarea unui sufix, o descoperim în cazul cuvântului derivat libovie: ”Iubiți, o suflete muritoare/ Că libovul este legea-ntâie/ A toatei ființe de supt soare!/ Tot care nu sâmte libovie,/ Mult defăimează legea firească/ Și nu e vrednic să mai trăiască”. Acest cuvânt, căruia intuitiv îi putem da înțelesul de dragoste, de îndrăgosteală, pare să fi fost creat de poet. Scopul acestei creații se poate deduce ușor din contextul poemului: i-a fost util autorului Țiganiadei pentru muzicalitatea versurilor respective. Sau, folosind aceeași expresie de care uzitează și Gheorghe Tohăneanu: ”propter necessitate metricam”. În versul 3200 descoperim verbul a obrăzui: ”Puindu-le-apoi frâne de lână/ Obrăzui-în pulbere-o căruță/ Cu toiagu-nvrâstat ce-avea-în-mână,/ Pe care șezând bale sumuță”. Acest verb, derivat din substantivul obraz, a fost inventat de autor pe baza unei analogii dintre obraz și chip – dacă de la substantivul chip s-a format verbul a închipui, în aceeași manieră, de la obraz ar putea exista varianta a obrăzui. Termenul apare cu sensul general de a descrie, iar astfel, revenind la versurile de mai sus, ne închipuim că mama lui Parpanghel descrie(desenează) din pulbere o căruță. Același sens al cuvântului îl descoperim și în altă parte a notelor Țiganiadei: ”Urgia zice că Sătana i-au fost tată și Zavistia mamă. Trebuie a ști că poetul vrând să obrăzuiască mai chiar și poeticește lucrul, prin Sătana înțelege pre cel mai întâi duh necurat care mai nainte de osândire fusese arhanghel și, precum zice la cărțile bisericești, să numea Luceafăr”.