Mit, istorie și legendă în operele lui Mirolad Pavic și Ivo Andric

Romanul balcanic pornește de la modele occidentale, dar reprezintă un model distinct la nivelul fiecărei literaturi, originalitatea acestuia datorându-se tehnicii narative, personajelor care vin din zona fondului popular și dorinței vii a scriitorilor de a-și asuma acest spațiu.

În numeroase opere circumscrise balcanismului literar pot fi identificate viziuni și atitudini artistice comparabile, metode și procedee literare apropiate în organizarea lumii prezentate. Se conturează cele două ipoteze esențiale ce vor domina proza balcanică: una negativă, sinonimă cu dezorganizarea, dezintegrarea, derizoriul și absurdul (așa cum ea este receptată, în general, de nebalcanici, îndeosebi de reprezentanții civilizației occidentale), cealaltă pozitivă, sinonimă cu înțelepciunea profundă, reflecția intelectuală și atitudinea estetic-contemplativă. Evoluţia la care Balcanii au aderat de fiecare dată când le-a permis contextul istoric nu a putut înlătura caracterul conservator şi tradiţional pe care, în ciuda eforturilor sale, balcanicul se vede nevoit să şi-l asume. Atribuite cel mai frecvent societăţilor balcanice, tradiţionalismul şi conservatorismul dau literaturii şi, în general, culturii o matrice identitară profund originală, o matrice în care noul este aşezat întotdeauna nu ca temelie, ci pe temelia unor valori tradiţionale.

Literatura balcanică este în general o literatură a înțelepciunii, o încercare de a găsi misterul lumii prin cunoaștere.

Istoric literar, reprezentant al postmodernismului și realismului magic, traducător și specialist în poezia barocă, Milorad Pavic este unul dintre cei mai importanți romancieri sârbi ai secolului al XX-lea, recunoscut pentru structura inedită a romanelor sale imitând clepsidra, dicţionarul sau careul de cuvinte încrucişate.

Dicţionarul khazar se pretinde a fi o reconstrucţie a unei cărţi despre khazarii, care a fost tipărită iniţial în 1691 şi ulterior distrusă, fapt menționat chiar de către autor în introducerea care precede textul propriu-zis. Dicţionar khazar poate fi numit un dicţionar planetar care subliniază duhul european al sfârşitului de mileniu. Autorul său, scriitorul sârb Milorad Pavic, propune tentativa de a transforma un fapt istoric intr-o aventură a povestirii, brodând o suită de întâmplări pe marginea unui eveniment, convertirea khazarilor, o naţiune atestată încă din antichitate, trăitoare pe ţărmul Marii Caspice. Există un număr impresionant de adevăruri deţinute de cercetătorii chestiunii khazare, iar în această inflaţie de adevăruri, care de veacuri îşi dispută supremaţia, Milorad Pavic nu face eroarea de a-şi impune adevărul său. Disimulându-şi erudiţia, Pavic deapănă firul împrejurărilor în care a luat cunoştinţă adevărul său despre khazari. Înveşmântează ideile în personaje pe care le pune la încercare, scoţându-le în cale multe aventuri fantastice.

Dicţionar khazar, roman lexicon în 100.000 de cuvinte, structurat în trei cărţi roşie, galbenă şi verde, simbolizând cele trei izvoare privind chestiunea khazară, este o poveste care începe în secolul al III-lea î.Hr. şi ajunge până în zilele noastre. Este o scriere în care prevalează alternanţa ficţiune-nonficţiune, autorul intenţionând să revitalizeze spiritualitatea bizantină, nu numai prin filonul grec şi sârb, ci şi prin componenta evreiască din Balcani.

Intriga în jurul căreia se încheagă fiecare dintre cele trei părţi care compun volumul – Cartea Roşie, care ne pune in faţă sursele creştine, Cartea Verde, cu surse islamice şi Cartea Galbena, cu surse iudaice – este o anume ceartă sau confruntare, o „gâlceava“ al cărei rezultat a fost trecerea naţiunii khazare la una dintre cele trei mari religii amintite. Khaganul (împăratul) are un vis pe care-l crede de inspiraţie divină şi-l vrea interpretat, tâlcuit şi astfel el cheamă la palatal său trei personaje aparţinând fiecăreia dintre cele trei mari religii, promiţând că va trece, atât el cât şi supuşii săi, la credinţa aceluia care se va dovedi mai elocvent. Cartea lui Pavic este una dintre operele majore ale postmodernităţii care mizează pe mistic şi pe ezoteric, pe fragmentarism şi-n acelaşi timp pe ample şi complexe construcţii, pe ficţiune fără oprelişti, dar şi pe revalorificarea miturilor şi legendelor din imaginarul balcanic.