Literatura Română Sub Întunericul Cortinei de Fier

Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social, potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa din care provine. Singura care poate asigura dezvoltarea plenară este educaţia în spiritul comunist, spiritul în care valoarea socială aduce un element de conformitate individului. Admiraţia faţă de conducător şi de spiritul partidului, nu se poate realiza decât prin propagandă, această spălare a minţii omului de rând ce trebuie să privească cu mândrie şi admiraţie către ţelurile şi idealurile comune, în cele din urmă, acestea devenint devize şi identităţi permanente ale sale. Sloganul celebru : „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” pare să se adapteze perfect mitului patriei primejduite.

Pentru a observa devagarea de la ideea lui Marxx, aceea a egalităţii din punct de vedere a clasei sociale, o uniformizare ce pare benefică de altfel, înlăturând tradiţia ţaristă şi puterea unui conducător „lacom” de taxe, trebuie să realizăm contextul istoric ce a permis întoarcerea spre Moscova. Ocuparea de către trupele sovietice a României în apusul deflagraţiei mondiale, când dorinţa de pace răsuna din lăuntrul fiecărui colţ al ţării, aduce speranţa de noutate, de reconstrucţie şi siguranţă în viitor. Regalitatea şi democraţia pălesc în faţa unei personalităţi salvatoare; o încredere către un om şi a sa ideologie ce pusese capăt terorii naziste. Astfel, anul 1945 pare să aducă două elemente primordiale : secera (încetarea foamei, poate o readucere aminte a ceea ce fusesem demult, Grânarul Europei) şi ciocanul (simbol al puterii omului de rând) constituie noul plan social, noul ţel. O uniune, o pasăre renăscută din cenuşă, un conducător aidoma legendei de la Kremlin, sunt ingredientele ce formau începutul Republicii Socialiste.

Cu siguranţă, că mijloacele de propagandă, ce cu atâta succes însufleţiseră milioane de soldaţi să vâneze diavolul din pântecele Berlinului, se pot preta cu succes unei ţări în principal agrare, dornică parcă, de betonul lipsit de viaţă, de munca silită, de lagăre de concentrare, de o topire în oţel a visului libertăţii. Propaganda prin radio, prin cultură, prin afişe, dar mai ales prin literatura. Ce mijloc poate fi mai la îndemână decât o carte? Cuvântul scris ce îndoctrinează atât creatorul cât şi cititorul şi evocă egalitate şi putere în faţa societăţii. Peisajul gri nu se poate împleti cu o strălucire de sine stătătoare, cu o inteligenţă ce pare prin ea însăşi să creeze o pătură socială, ce a intelectualilor. Nu numai ca ura faţă de tot ce era vechi curgea prin venele unui sistem al cărui steag roşu declara ambandon şi sânge răspândit pe podeaua celulelor din celebrele lagăre de reeducare. De parcă boala asta numită gândire contra regim, se poate şterge la fel de uşor ca dragostea de pământ a ţăranului în vremea colectivizării.

Un automaton ce respiră ideologie, un om al muncii, nu un om al creaţie libere, al cuvintelor ce se aşter după voia lor pe hârtie, acesta este cetăţeanul dorit. Omul de cultură trebuie să ştie istorie rusească, să scrie pentru conducător, să se mintă pentru el până la a crede cu inima inflăcărată, în răceala, în necunoaştere, în întuneric, într-un Ev Mediu modern, unde nimeni nu poate lumina cu propriile idei.

Literatura română sub comunism, sună a hipnoză maladivă, o trambulină de pe care s-a sărit în tăcere. Nu există o explicaţie naturală pentru ce s-a întâmplat, totul a fost marcat de replică, reacţie. Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenţia şi controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieţii, mai ales pentru compartimentul cultural. Această perioadă întunecată atât literar cât şi istoric îşi mentine lianul în present în minţile celor ce au putut sa o “pipăie”. Cultura şi literatura au jucat un rol important în arsenalul de dominaţie, fiind politizate şi subordonate puterii. Mediul artistic a fost invadat, masacrat sub putere, divizat după bunul plac al intereselor politice. Producţia editorială nu a fost singura controlată din umbră, dar şi conştiinţele scriitoriceşti au fost manipulate şi seduse. Literatura română din acea perioadă nu poate fi înţeleasă, fără a lua în considerare implicarea directă a politicului.