Lingvistica, Limbajul și Limba

I.LINGVISTICA

1.1Delimitarea domeniului

Intr-o acceptiune simpla si de cea mai mare generalitate,lingvistica poate fi definita drept,,studiul stiintific al limbii``(LYONS,Introducere.,p 11) sau ,,studiul stiintific al limbajului omenesc`` (MARTINET,Elemente., p.25),aceasta stiinta avand a studia ,,toate manifestarile limbajului uman``(SAUSSURE,Curs,p.33).

Dificultatile de intelegere justa apar atunci cand dorim sa aprofundam aceasta definitie,caci va trebui sa definim mai intai ce inseamna in acest caz termenii stiintific,limbaj si limba.

Abordand acesti termeni ''limbaj`` si ''limba``,trebuie sa remarcam imediat ca ei desemneaza notiuni distincte importante.Sa spunem ca ambii termeni desemneaza notiuni abstracte si nu realitati concrete,perceptibile cu simturile.In realitatea ca atare a faptelor nu exista decat vorbirea oamenilor,adica faptul de a vorbi ca atare sau oameni care vorbesc intre ei.Presupunand ca,asemenea unui extraterestru,nu am sti nimic despre lume si oameni si am vedea prima data doi oameni vorbind,ce am observa?Am constata mai intai ca acei oameni vorbesc,adica schimba intre ei informatii intr-un mod specific,cu alte cuvinte comunica;apoi,la o examinare repetata si comparativa a mai multor asemenea acte de vorbire ,vom constata ca ei practica aceasta comunicare intr-o limba anume,adica intr-un cod de semne specific.Acest exemplu imaginar are menirea sa ne sugereze diferentele conceptuale intre limbaj si limba.Prin limbaj,trebuie asadar sa intelegem o calitate umana intrinseca,o caracteristica a speciei umane in ansamblul ei si o facultate specifica proprie fiecarui individ uman,aceea de a produce semne vocale specifice,dotate cu sens,in scopul comunicarii interpersonale intr.un cadru social.Existenta limbajului este asadar nu reala,ci potentiala.Oamenii nu ,,vorbesc limbajul``,ci vorbesc o limba anume,una singura la un moment dat ,fie aceasta romana,franceza sau oricare alta.

Prin limba vom intelege asadar concretizarea istorica a facultatii umane universale a limbajului.Pe cand limbile sunt multiple,limbajul uman natura este unic si are trasaturi generale sau universale

1.2 Lingvistica, disciplina neprescriptiva

Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific atunci când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere printre aceste fapte în numele anumitor principii estetice sau morale. „Ştiinţific” se opune deci lui „prescriptiv”. În cazul lingvisticii este deosebit de important să se insiste asupra caracterului ştiinţific şi neprescriptiv al studiului: obiectul acestei ştiinţe fiind o activitate umană, există o mare tentaţie de a se părăsi domeniul observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită comportare, de a nu se mai nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie să se spună. Greutatea de a despărţi lingvistica ştiinţifică de gramatica normativă aminteşte de aceea a delimitării moralei de o adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la o dată foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de limbi au făcut-o cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente.

1.3 Acceptiile semnului lingvistic

Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel caruia lingvistica ii datoreaza o noua abordare a limbajului este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In celebrul sau Curs de lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului lingvistic.

a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulatie). Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru intelesurile pe care le vechiculeaza. In acest caz semnul este unilateral.

Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti care vad in limbaj un proces de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun omului si animalelor si este alcatuit din senzatii, perceptii si reprezentari - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele doua sisteme de semnalizare).

b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are doua laturi denumite cu termeni speciali, stabiliti de Ferdinand de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica este numita "signifiant" semnificant, iar latura de inteles, conceptul e numit "signifié" semnificat.

De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale cuvantului (unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi; sunetele luate izolat nu sunt semne).

Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el este bilateral.Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare si cercetat mai ales

de lingvistii structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi necesitatile metodei, ambele laturi ale semnului.

c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie stabilita intre semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta acceptie este urmatoarea: xRy (x este in relatie cu y) - unde x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia dintre cele doua laturi. Aici nu intereseaza ce exprima x sau y, trebuie stabilit doar ca raportul dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.

Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca matematica si logica simbolica si este promovata de cei care isi consacra eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind in acest scop procedeele logice sau matematice.

Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum complementare.

Concluzii: Semnele lingvistice sunt unitati semnificative (inzestrate cu inteles) deosebite de foneme care sunt unitati distinctive.

Ca unitati de baza ale limbii, semnele se manifesta in cadrul primei articulari, aceea conform careia orice fapt de experienta, orice nevoi pe care dorim sa le facem cunoscute altuia sunt analizate intr-un sir de unitati inzestrate fiecare cu o forma vocala si un inteles - conform lingvistului André Martinet. Unitatile minimale sunt numite morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, in enuntul:

Nu/ ma /simt/ bine/

numarul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar exista si semne complexe in care numarul cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:

Elev/ul cite/ste /roman/ul.

La randul ei, forma vocala este analizata intr-un sir de unitati - foneme - fiecare contribuind la realizarea distinctiilor: bar se deosebeste de par, car, far, dar prin functia de diferentiere realizata de fonemele b, p, c, f, respectiv d. In aceasta consta cea de-a doua articulare a limbajului.