Limba de Lemn

Prima caracteristică a limbii de lemn este câ ea apare sub două modalităţi: o modalitate deschisă ăi o modalitatae ascunsă. Modalitatea deschisă, limba editorialelor şi a discursurilor oficiale, prezintă un anumit număr de trăsături gramaticale, lexicale şi stilistice tipice. Limba de lemn este un obiect uşor identificabil, cu contururi pregnante, deşi este greu de definit.

Sintaxa

Ne putem da seama că un text este redactat în limba de lemn încă de la primele cuvinte prin încetineala, caracterul greoi al sintexei.

Substantivarea

Substantivarea se traduce mai ales prin reculul subordonatelor circumstanţiale, sistematic înlocuite de substantive precedate de o prepoziţie. (“prin dezvoltarea unei largi activităţi în rândul maselor şi cu sprijinul lor se va crea condiţiile pentru elaborarea unui program comun de guvernare”, “în cadrul elaborării programului de aprovizionare şi al realizării planurilor prevăzute…”).

Construcţiile nominale înlătură de asemenea relativele ăi participiile. Foartea adesea în locul verbului simplu apare un grup verbo-nominal, în care verbul este într-o oarecare măsură redus la o funcţie auxiliară. Verbul este sacrificat în favoarea substantivului. (“a-şi găsi expresia” în loc de a se exprima, “a-şi găsi reflectarea” în loc de a se reflecta, “a acorda ajutor” în locul lui a ajuta). Limba de lemn se sustrage preciziei verbului şi optează pentru echivocul atemporalităţii, eschivând cu grijă naraţiunea, subliniind dimpotrivă mişcarea imanentă a lucrurilor.

Absenţa deicticelor

Deicticele sunt cuvinte care-şi schimbă sensul în funcţie de context sau în funcţie de situaţia locutorului; semnificaţia lor “nu poate fi definită fără o referinţă la mesaj”. Deicticele prin execelenţă sunt pronumele la persoanele întâi şi a doua. Pronumele “eu” a dispărut practic, cu excepţia discursurilor deosebit de solemne; pronumele la persoana a doua nu apare niciodată. În schimb, “noi” este invocat aproape la fiecare rând, dar trimite întodeauna la acelaşi referent; el desemnează unitatea poporului, partidului şi guvernului. “Noi” este aici pentru a se opune, implicit sau explicit, pronumelui “ei”. E. Benveniste consideră că a treia persoană nu trebuie plasată pe acelaşi plan cu persoana a doua şi cu persoana întâi, pentru că ea constituie “forma non-personală a flexiunii verbale”.

Construcţiile pasive şi impersonale

Accentul cade întodeauna pe procese. Notaţiile temporale sunt rare. (“s-a făcut pe această cale un frumos avans constructiv”, “au fost exprimate urări de creştere a ritmurilor de dezvoltarea a comerţului”, “o atenţie deosebit de mare a fost acordată bilnaţurilor şi perspectivelor cooperării comercial-economice”).

Comparativele

Dacă este vorba de un conflict, el este cu siguranţă “tot mai scuţit”, iar acest lucru devine “tot mai clar”. Comparativele nua u niciodată complementul exprimat. Limba se izolează în vag şi abstract. (“au dat si mai mult relief”, “ocupă un loc tot mai important”, “tot mai strânsă”).

Modul imperativ

Exprimarea ordinului sau îndemnului se face prin trecerea de la imperativ la infinitiv, trecând prin adverbe. Combinarea stilului impersonal cu discursul voluntarist este tipică limbii de lemn. (“schimbările cele mai importante trebuie să primească o expresie ştiinţifică profundă”, “trebuie în mode deosebit să ne străduim să conferim direcţia necesară activităţii sociale”, “dispoziţiile programuluitrebuie să fie de aşa natură încât să favorizeze”).

Toate aceste trăsături ale limbii enumerate mai sus există izolat în diferite jargoane ale societăţii moderne: abundenţa substentivelor este tipică stilului ştiinţific, impersonalitatea caracterizează jargonul administrativ, mania comparativului este frecventă într-un anumit discurs pedagogic şi jurnalistic. Doar limba de lemn reuneşte toate aceste defecte şi tocmai conuuncţia acestor trăsături distinctive o transformă în ceva