Ioan Slavici - Reprezentantul direcției noi în literatură din epoca junimistă

„Noua direcţie”, animată de Titu Maiorescu continua, într-un plan superior, mişcările literare anterioare. Profund naţională, „noua direcţie” a îndrumat literatura către realitatea autohtonă pe care o dorea transpusă într-o haină artistică originală. Refractar spiritului provincial, mentorul Junimii a militat pentru o largă deschidere către cultura europeană, cerînd însă o receptare critică şi nu o imitaţie servilă. Ca factori de referinţă, recomanda atît tradiţia artistică (pe care o limita numai la perioada 1830-1850), cît şi literatura populară1.

În literatura română în etapa de pînă la 1840 domină modelele străine, pentru ca apoi, prin localizare sau printr-un efort de inovaţie autohtonă, să se creeze capete de serie. Mentalitatea creatorilor este una de legitimă şi chiar obligatorie dependenţă faţă de model. Autorul nu se exprimă pe sine, ci creează în spiritul unui exemplu tutelar, care, cu atît mai fidel urmărit, cu atît mai autoritar va garanta participarea noului produs la sfera omogenă şi tot mai bogată a noii specii literare întemeiate. În felul acesta, stereotipia literară şi convenţia relaţiei public-autor lasă necercetată o bună parte a realităţii, cel puţin ca viziune adecvată de înregistrare. În acest sistem, opera lui Ioan Slavici pare a se înscrie cu precădere pe axa relaţiei dintre literatură şi realitate şi, în acest sens, aparţin mai toate sferei de specificităţi prin care a fost descris discursul realist al secolului XIX. Influenţat de literatura germană şi maghiară, prin acestea de şcolile rusă şi scandinavă, cunoscînd literatura franceză de la clasicism încoace, Slavici se încadrează fără efort epocii lui la nivel european.

Ioan Slavici a adus un suflu nou în literatura timpului, a inaugurat „realismul poporal”, a reuşit – aşa cum remarca Nicolae Iorga – „să dea cititorilor revistei junimiste sucul tare şi gustos al adevăratei vieţi populare, aşa cum o văzuse, o trăise în ţinutul său de naştere”.

Ion Breazu, un exeget neobosit al lui Ioan Slavici, distinge mai multe etape în creaţia literară a nuvelistului, prima fiind cea idilică. Această apreciere porneşte de la influenţa pe care literatura epică populară, mai mult etnografică, decît dramatică, a exercitat-o nu numai asupra lui Slavici, ci asupra tuturor scriitorilor, în special ardeleni. În accepţia lui I. Breazu, idila nu excludea totuşi realismul. Scriitorul şi-a făcut ucenicia literară cu basmul. În felul acesta era şi firesc ca primele nuvele să fie înrudite îndeaproape cu poveştile şi povestirile lui. Identificăm mai multe

corespondenţe între personajele nuvelelor din prima fază considerată “idilică” şi eroii din basm:

“Mihu al Saftei şi Cosma Florii Cazacului, cei doi ţărani din Gura satului, zdraveni ca nişte uriaşi,

plini de o regală demnitate, sînt un fel de Roşu şi Verde-împărat ai satului lor; Marta, fiica lui

Mihu, este o fată alintată de crai; iar Miron Oierul, un Făt-Frumos care pînă la urmă va birui toate

obstacolele, pentru a ajunge în stăpînirea Martei2”.

În funcţie de criteriile enunţate, I. Breazu clasifică nuvelele lui Ioan Slavici în două gupe:

Întîiele – Popa Tanda (1875), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura satului

(1878), Budulea taichii (1880) – fac parte din prima perioadă de creaţie, care durează pînă prin

1880 şi sînt scăldate toate în lumina fragedă a idilei, a evocării sau a umorului3. Aceste scrieri sînt

de intimă viaţă ţărănească. Autorul construieşte siluete de ţărani, în sufletele cărora aşează o

profundă onestitate cu toată umanitatea primitivă a vieţii ţărăneşti în genere. Slavici mişcă oameni

purtaţi de sentimente alese şi pe căi cîteodată pur idilice, unde copleşiţi de jocul orb al întocmirilor

soartei şi ale omului, ei înving în cele din urmă, căci cea mai profundă parte din sufletul lor a rămas

neschimbat4.

Scormon, La crucea din sat şi Gura satului alcătuiesc un tablou etnografic al satului,

observat în clipele lui rituale – logodnă, praznic, clacă etc.

Popa Tanda şi Budulea taichii se deosebesc totuşi de celelalte, prin tematica şi realismul

lor mai sigur, mai pronunţat. Tematica lor e o problemă ardeleană – rolul intelectualului în mijlocul

ţărănimii. Preotul şi învăţătorul, considera Slavici, trebuie să aibă la ţară nu numai o funcţiune

morală, ci şi de luminare şi îndrumare economică. Ei vor tălmăci poporului, care nu ştie încă să

citească, sfaturile şi dispoziţiile numeroaselor ordonanţe şi cărţi cu caracter de luminare care apar,

începînd cu această epocă; mai mult: trebuie să dea exemplu şi prin conduita lor personală, şi prin

gospodăria lor.