Garabet Ibraileanun - Conceptul despre român

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

Pe parcursul aproape a patru decenii, de activitate literară începând cu prefața scrisa la traducerea proprie a romanului lui Maupassant Bel-ami publicată în 1896, romanul a stat continuu în centrul preocupărilor teoretice, critice și scriitoricești (el și-a încheiat activitatea cu scrierea romanului Adela publicat în 1933). Moștenirea sa cuprinde un număr mare de scrieri consacrate unor romane concrete sau creației unor romancieri din literatura universală (Maupassant, Tolstoi, Turghenev, Proust, Thomas Hardy, A. France, Ladislau Reymont, M. Gorki ș.a.) și din literatura română (M. Sadoveanu, H. Papadat-Bengescu, Ionel Teodoreanu, Sandu-Aldea, A. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu ș.a.). Dar observații pătrunzătoare și reflecții generalizatoare asupra romanului găsim în multe alte scrieri ale sale, care nu sunt consacrate direct problematicii romanului. Însă Ibrăileanu nu are o lucrare monografică consacrată special romanului în care să se ocupe sistematic de teoria și istoria romanului, în care să-și fi generalizat observațiile și ideile sale exprimate în numeroasele sale studii și articole în legătură cu aspecte concrete ale romanelor discutate. De aceea contribuția sa, de fondator al teoriei românești a romanului, rămăsese mult timp neapreciată la reala ei dimensiune și insuficient valorificată ca o primă concepție integrală asupra genului romanesc.

De aceea M. Ungheanu în anii 70 ținea să sublinieze accentuat în postfața la prima antologie a scrierilor lui Ibrăileanu despre roman: "A venit vremea să-i recunoaștem lui Ibrăileanu meritul de a fi fost unul din cei mai constanți observatori ai dezvoltării romanului", "consecvent susținător al ideii de roman în literatura romană" [1, p. 279-280]. Demonstrând că "frontul problematic al lui Ibrăileanu este foarte larg", autorul antologiei Spre roman concluziona: "Perspectiva lui Ibrăileanu este una dintre cele mai largi, iar exigențele lui dintre cele mai înalte. Fără îndoială că ne aflam în fața celei mai echilibrate și cuprinzătoare concepții, privind romanul, din întreaga literatură română" [Ibid., p. 290].

Pe cât de concisă, pe atât de exactă, această caracterizare a concepției lui Ibrăileanu asupra romanului: "cea mai echilibrată și cuprinzătoare". Dacă ultima caracteristică - "cea mai cuprinzătoare" - definește larghețea frontului problematic și a perspectivei, multilateralitatea aspectelor problemei romanului, apoi cea dintâi - cea mai echilibrată - definește o calitate intrinsecă, a gândirii critice a lui Ibrăileanu, legată de idealul său de critică literară.

Fiind un cugetător de o solidă cultură intelectuală, un maestru temut al floretei logice, pe care a știut s-o mânuiască cu multă iscusință în numeroasele polemici pe care le-a purtat, și lăsându-ne modele superioare de argumentare logică a convingerilor sale sociale și literare, G. Ibrăileanu avea conștiința că marile adevăruri despre viața omului nu pot fi cunoscute și demonstrate doar cu logica, că ele nu se lasă cuprinse pe de-a-ntregul într-un sistem teoretic sau altul, că "rațiunea pură" nu poate epuiza întregul conținut al gândirii umane în general, al cugetării artistului în special, la care sensibilitatea estetică, instinctul sau intuiția artistică, "gândirea în imagini" și viziunea concretă a lumii, într-un cuvânt, talentul artistic, joacă un rol mult mai important decât convingerile lui teoretice cele mai științifice. El însuși un critic înarmat cu cele mai moderne teorii științifice, mărturisea dificultatea de a da o expresie și explicație satisfăcătoare celor mai "profunde simțiri" generate de operele cele mai talentate în limbajul critic al definițiilor individualizatoare. Orice încercare de generalizare critică duce fatal la sărăcirea și unilateralizarea conținutului complex al fenomenului literar. Complexitatea aceasta neputând fi cuprinsă de nici o definiție teoretică, criticul se vede nevoit a privi și interpreta opera literară din puncte de vedere opuse, a încerca să o exprime prin prisma unor teorii și științe despre om ce elucidează aspecte diferite ale sufletului omenesc ce-și găsește expresie în opera literară. Prin această conștiință a intraductibilității limbajului artistic al operei literare într-un limbaj noțional, metaliterar, se explică interesul sporit al criticului față de alcătuirea și coeziunea internă a operei literare, față de unicitatea, individualitatea, organicitatea întregului care se manifestă în toate părțile lui componente.