Forme ale Creditului Public și Efectele Practicării Lui

Capitolul 1.

Noţiunea de credit public

Atunci când veniturile publice se dovedesc a fi insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice sau dacă în timpul execuţiei bugetare se înregistrează goluri de trezorerie, autorităţile publice contractează împrumuturi de la persoanele fizice sau juridice în vederea obţinerii unor resurse financiare menite să acopere acele goluri de trezorerie său deficitul bugetar.

Astfel, împrumutul pe care îl obţine statul reprezintă o obligaţie bănească ce rezultă dintr-un contract, statul, în ipostază de debitor, obţine fonduri de la persoanele fizice sau juridice, în ipostaza de creditori, şi se angajează să ramburseze suma acestui împrumut cu cheltuielile aferente într-o perioadă determinată.

Prin urmare, conţinutul economic al creditului public constă în relaţiile de redistribuire a unor resurse băneşti temporar disponibile la persoane fizice sau juridice, în favoare autorităţilor publice pentru satisfacerea unor nevoi sau realizarea de acţiuni considerate de interes public.

Dacă luăm în considerare subiecţii care angajează credite, în structura creditului public sunt cuprinse:

- Împrumuturile de stat, care sunt angajate de guvern;

- Creditele sau împrumuturile de regiile publice autonome de interes naţional, de unele departamente sau instituţii publice;

- Creditele angajate de către comunităţile locale.

Creditul public se bazează pe solvabilitatea pe care o acordă statul, iar formele cele mai cunoscute de manifestare a creditului public sunt: împrumutul de stat (public) şi atragerea

de disponibilităţi băneşti prin Casele de Economii şi alte instituţii financiar-bancare similare lor.

Prima formă, împrumutul de stat, presupune relaţii contractuale directe între stat şi fiecare persoană fizică sau juridică pentru a stabili condiţiile de suscrierre la împrumut şi suma împrumutată.

Cea de a două formă presupune stabilirea relaţiilor de credit, în primul rând, între stat şi Casa de Economii, iar în al doilea rând Casa de Economii intră în relaţii cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti, de la care le mobilizează, urmând a le ceda statul o parte sau integral soldul operaţiunilor. Astfel Casele de Economii şi instituţiile similare apar ca intermediari financiari, mijlocind redistribuirea anumitor resurse băneşti disponibile în economie, care aparţin altor persoane fizice sau juridice şi din care o bună parte ajunge la dispoziţia statului pentru finanţarea cheltuielilor publice.

Ca formă specifică a creditului, creditul public este expresia ansamblului operaţiunilor prin care statul îşi procură o parte din resursele băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condiţiile plăţii de dobânzi şi acordării altor avantaje în favoare subscriitorilor, precum şi ale unei rambursări viitoare. Din punct de vedre juridic, creditul public este expresia înţelegerii care se realizează între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, în multitudinea determinării sale, pe de altă parte, prin care prima acceptă condiţiile stabilite de autoritatea publică cu privire la termenul de rambursare, dobânzi şi alte avantaje şi consimte să pună la dispoziţia statului o anumită sumă de bani, cu titlu de împrumut.

Capitolul 2.

Caracterizarea împrumutului de stat ca principală formă a creditului public

2.1. Prezentare generală

În zilele noastre, statele care au o economie de piaţă sunt caracterizate prin faptul că se înregistrează o creştere mai accentuată a cheltuielilor publice comparativ cu veniturile curente. Procurarea de către stat a resurselor băneşti necesare acoperii deficitului bugetar se poate realiza prin majorarea şi/sau instituirea de noi impozite, prin contractarea de împrumuturi de stat sau prin apelarea la emisiunea de bani de hârtie.