Evoluția modurilor și timpurilor verbului în limba română

Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulgaris = popular). Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a incetat sa mai fie folosita.

Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.

Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cu cele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Cele patru conjugari ale limbii romane sunt mostenite din Latina :

Cantare I a canta, cantare I

Videre II a vedea, vedere II

Dicere III a zice, zicere III

Sentire IV a simti, simtire IV

In limba Latina exista trei moduri personale (indicativul, conjunctivul, imperativul;) si cinci moduri nepersonale (infinitivul, gerunziul, supinul, gerundivul, participiile ). Exista sase timpuri in limba latina: prezent, imperfect, viitor, perfect, mai mult ca perfect, viitor anterior. Cele sase timpuri ale limbii latine se formeaza din doua teme: tema prezentului si tema perfectului.

Aceste sase timpuri se gasesc toate numai la modul indicativ; celelalte moduri au mai putine:

Conjunctivul are patru timpuri ( nu are timpurile viitorului).

Imperativul are numai doua timpuri ( present si viitor).

Infinitivul si participiul, trei timpuri: present, perfect si viitor.

Unele timpuri au valoare temporala, adica arata cand se petrece actiunea in raport cu momentul vorbirii sau cu momentul despre care se vorbeste.

Alte timpuri au valoare de aspect, adica prezinta actiunea in desfasurarea ei (infectum) sau sfarsita (perfectum).

Modurile verbului latin s-au pastrat in buna parte cu acelasi inteles.

Participiul prezent s-a confundat cu gerunziul. Supinul s-a pastrat cu rol, de substantiv verbal. Apar moduri noi, pe care limba Latina nu le-a avut, de exemplu optativul.

Modul conjunctiv ajunge sa se formeze in romaneste cu conjunctia ,,sa” si este folosit adeseori in locul infinitivului. Forma Latina a infinitivului se pastreaza ca substantiv, iar infinitivul ramane in forma scurta, fara sufixul ,,–re”.

Timpurile in general s-au pastrat ; apar insa si la activ forme compuse ale indicativului, de exemplu perfectul compus. Viitorul nu se mai formeaza cu sufix, ci prin perifraza cu verbe auxiliare

In limba romana exista patru moduri personale (indicativ, conjunctiv, conditional optativ, imperativ ) si patru moduri nepersonale (infinitiv, participiu, gerunziu, supin)