Eseu divina comedie

Opera lui Dante, deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval din punctul de vedere al inspiraţiei religioase, tendinţe moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor, tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale.

Pe parcusul călătoriei sale, societatea italiană a vremurilor sare este perfect ilustrată şi redată redată liric, cu zbuciumările ei, poetul punându-se pe sine în mijlocul acestei societăţi ca cetăţean implicat în problemele societăţii din care face parte. Cititorul poate trăi, prin intermediul operei, în mijlocul acestei societăţi, simţind problemele istorice ale acesteia. Este redată viaţa autorului şi a societăţii în care a trăit în fiind totodată o „bibliografie psihologică, cel mai sincer poem din câte au fost scrise vreodată” în care se împletesc „durerile şi iluziile, iubirea şi ura, înalta cunoaştere a lumii, experienţa umană, întreaga viaţă a poporului italian”

Călătoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, călăuzit de Virgiliu în primele două şi de Beatrice în Paradis este tema generală a operei, formula prin care este deschisă călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii fiind specifică al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit dupa moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Apariţia lui Virgiliu, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul sau într-o călătorie, fiind trimis în urma intervenţiei Beatricei, protectoarea sa sub chip angelic, simbolizând iubirea pură. Dante porneste la drum alături de umbra ilustrului sau înaintaş, figura exemplară, marele poet pe care acesta tinde să-l urmeze, cel care întruchipează cunoaşterea şi raţiunea este cunoscătorul tuturor ştiinţelor. Virgiliu este pentru Dante maestrul retoricii, în sensul antic târziu, cât şi în cel medieval, de la care el a învătaţ arta sa retorică; dintre „autorii”, înţelepţii şcolilor medievale, Virgiliu îi este cel mai apropiat

Autorul este totodată martor şi judecător al acestor vremuri sinţind şi trăind intens toate pasiunile oamenilor, trupul său ne este prezentat mişcându-se, simţind şi suferind alături de sufletele din Infern, Purgatoriu şi Paradis. În prezenţa sa sufletele celor morţi capătă toate simţămintele oamenilor vii, sentimente, amintiri, pasiuni cu durere şi speranţe. Personajele sunt surprinse de Dante ducând şi după moarte păcatul pentru care au fost aruncate in Infern. Intrând în Purgatoriu, după ce se îşi spala obrazul de negurile Infernului, pătrunde pe tărâmul celor care au constiinţa justiţiei divine, se căiesc de păcatele săvârsite şi asteaptă iertarea. Spre deosebire de atmosfera dramatică a Infernului, în care se aud gemetele şi ţipetele celor pedepsiţi, iar poetul asistă neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoriul este dominat de calm, liniste, împăcare şi speranţă.

Opera este creată în cele patru sensuri pe care Dante însuşi le-a definit în tratatul său „Convivio”: literal - înţelesul strict al cuvintelor, alegoric – „cel care se ascunde sub haina născocirilor poetice fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă”, moral – pe care cititorul trebuie să îl descopere şi cel anagogic – un suprasens al operei care „lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată în sens literal prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice”. Astfel în sens literal redă călătoria, în cel alegoric arată cum Dante se mântuie cu ajutorul călăuzelor sale, în sens moral îi avertizează pe oameni şi îi îndeamnă pe calea cea dreaptă îaar in cel anagoic opera reprezintă condiţia umană medievală şi exilul său, salvarea poetului reprezintă salvarea întregii umanităţi.

Limbajul poeziei danteşti este unul care ascunde mai multe sensuri, tratând concepte teologice, filosofice şi estetice.

În opera sa apar importante figuri filosofice ale epocii medievale cum este Toma din Aquino – important filosof al epocii din care Dante s-a inspirat adaptându-i conceptele teologice şi filosofice a preluat doctrina lui despre frumos şi anume că „frumosul constă în consonantia şi claritas; că el se deosebeşte conceptual, ( ) că pe lângă frumosul perceptibil văzului şi auzului există şi un frumos spiritual; şi că frumosul în toată perfecţiunea sa poate fi găsit numai în Dumnezeu”