Dostoievski

Alfred Heinrich- Tentația absolutului:Personaj și compoziție în opera lui Dostoievski, Editura Facla, Timișoara, 1973

„În personajul-voce din subterană începe să se contureze cu deosebită claritate un conflict intrisec al conștiinței dominată de reflexivitate, și care constă în lipsa de consonanță dintre o rațiune negativistă și înclinată spre paradox și o voință anarhică, care se bazează pe irațional. Iraționalul și amoralul devin atribute ale unei libertăți pe care „omul din subterană” o reclamă într-o socitate a haosului și bunului plac. Voința anarhică domină contiința în numele unei libertăți a capriciului și iraționalului.”(Capitolul Omul din subterană sau revolta paradoxialistului, p.59)

„Din neputința de a se impune față de alți oameni, „omul din subterană” caută să se realizeze ca model cel puțin în fața servitorului său Apollon. (...) „Omul din subterană” nu este o personalitate el este doar „o muscă”, o caricatură înrăită a omului de acțiune. Atracția pe care o exercită Napoleon asupra personajului dostoievskian se va întări pe viitor la Raskolnikov.” (Capitolul Omul din subterană sau revolta paradoxialistului,, p.61)

„În întreaga sa creație Dostoievski abordează o problematică constantă:omul și potențele sale, capaticatea fondului său uman de a răspunde pentru tot ce săvârșește, dar mai ales de a învinge în sine însuși goismul și egoccentrismu anarhic, de a se putea elibera de sub puterea răului.Tragic este drumul voețții nu din cauza existenței răului în lume, ci din cauza răspândirii și marii lui influențe de care nu poate scăpa nimeni” (Capitolul Tentația absolutului sau proba „ideii”, p.85-86)

„Personajul dostoievskian constituie un tip literar numai în măsura în care cuprinde esența psihologică a omului. Coordonatele lui tipologice nu depind atât de împrejurări și de mediu, cât de trăsăturile sale sufletești, de declanșarea unor resorturi care nu totdeauna sunt previzible și care ăși găsesc o explicație în antinomiile naturii umane, în împletirea idealului Sodomei cu cel al Madonei, în influența și atracția pe care o exercită răul” (Capitolul Ideea sentiment, p.89-90)

„La Dostoievski motorul vieții psihice îl constituie ideologia personajului, exprimată în „ideile” sale. El acționează sub impldul unei idei care îi mobilizează toate forțele și toate posibilităție, concentrându-le într-un singur punct.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.96)

„Idea” la Dostoievski este de obicei o teorie, colită la focul unei pasiuni, care o transformă într-o idee-pasiune. Scopul propus de această idee-pasiune este colosal și urmărește răsturnarea completă a normelor de viață existente, folosind aventura existențială într-o goană după dobândirea de rezultate neobișnuite. Ideea-pasiune este motorul pe drumul dobândirii aboslutuui. Ea îl tranformă în întregime pe individ, îi determină complet caracterul, îl face să fie o personalitate, o individualizează; personajul literar devine un erou al timpului care poate să exprime prin sine însuși esența epocii.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.96)

„Caracterul lui Raskolnikov este hotărât de ideea pe care îl stăpânește, potrivit căreia el este undeva situat deasupra celorlalți oameni, deasupra goatei. Trebuie să cuteze, să treacă peste orice lege, să atingă absolutul pentru a-și dovedi că nu este „o făptură tremurătoare” și că are dreptul. Conținutul „ideei” este expus clar de Porfiri Petrovici.” (citatul ) (p.96) - monologul lui Raskolniov

„Raskolnikov admite că în unele cazuri contiința trebuie să dea dezlegare omului de a ucide, a trece peste legi. (...) Raskolniliv neagă lumea, dar vrea s-o și schimbe în numele unui ideal al puterii absolute, al libertății anarhice. El crede încă în „armonia universală” în „noul Ierusalim” vrând să devină călău pentru a izbăvi jertfele. Raskolnikov păstrează încă, în setea lui nemărginită de putere o impresie de motivație umanistă. Vrea să stăpânească răul, să ajute pe ceilalți, dar nu este sigur de aceasta” ( Capitolul Ideea sentiment, p.97)

„Atât revolta existențială, cât și încercarea de a-și dovedi puterea ca individ, deasupra oamenilir, deasupra binelui și răului, se termină prin eșec. Confruntarea ideii cu realitatea, deci „proba” ei constiuie centrul operei dostoievskiene. Totul e cuprins în această confruntare: subiectul romanului, construcția lui, ideea filozofică a operei și mai ales aici apare în toată grandoarea și decadența lui caracerul uman potențat la maxim prin ideea-sentiment. Însetat de ideea absolută, Raskolnikov ucide pe cămătăreasa Aliona Ivanovna și, din întâmplare, pe nevinovata sora a acesteia. Probarea ideii s-a produs și ideea a fost confruntată cu realitatea: omul poate să ucidă, poate să treacă peste toate legile, ceea ce știa de altfel Raskolnikov înainte de a săvârși crima, doarece existau exemple numeroase, dintre care cel al lui Napoleon îl obseda[..] Tot ce urmează mai târziu, arată însă că, omul nu poate forța zidul legităților, fiindcă proba „ideii” eșuează.” ( Capitolul Ideea sentiment, p.104)