Din Jale se Întrupează Electra

Eugene O’Neill (1888 – 1953), reprezentant al dramaturgiei americane din secolul al XX-lea, este, la nivelul literaturii universale, unul dintre primii scriitori din acest secol, care au găsit în teatrul antic grec o sursă majoră de inspiraţie şi o modalitate artistică de a exprima în parametrii tematici deja constituiţi problematica condiţiei umane moderne, iar cu piesa “Din jale se întrupează Electra” O’Neill se pare că „a reluat în mod conştient originile dramei europene.”

Tema şi structura tragediei “Din jale se întrupează Electra”, operă aparută în anul 1931 îşi au antecendentul în trilogia lui Eschil numită “Orestia”. În acest fel, “Întoarcerea acasă”, prima din cele trei opere ce compun trilogia lui O’Neill, îşi are versiunea în “Agamenon “, operă ce deschide trilogia lui Eschil. În tragedia lui Eschil, Agamenon se întoarce acasa din Troia, mândru pentru că a câştigat războiul. Soţia lui Agamenon, Climnestra, cea care îl urăşte de când acesta a sacrificat-o pe fiica sa, Ifigenia pentru propria sa glorie, i-a fost infidelă în absenţa sa cu Egista, văr cu acesta. Împreuna hotărăsc să-l ucidă pe Agamenon şi să guverneze împreună în Argos. În opera lui O’Neill, Erza Mannon se întoarce de asemenea victorios acasă, după război, deşi foarte schimbat datorită experienţei morţii. După ce fusese destul de orgolios şi despotic, Ezra s-a transformat într-o persoană umilă. Christine, soţia sa, cea care îl urăşte încă din noaptea nunţii şi care nu-l poate ierta pentru că l-a trimis la război pe Orin, fiul său, pentru gloria lui personală, i-a fost infidelă cu Adam Brant, vărul lui Ezra, cel care încearcă să se răzbune pe familia Mannon pentru umilinţele şi suferinţele pe care i le-au cauzat mamei lui, Maria Brantome.

« Prigoniţii», a doua operă a lui O’Neill, prezintă o serie de paralelisme cu a doua operă din “Orestia”, “Choeforele”. În “Choeforele”, Oreste se întoarce acasă dupa ce a petrecut mult timp în Phocis, cu misiunea pe care i-o daduse zeul Apolo, aceea de a răzbuna moartea tatălui său. El intră în palat deghizat în călător şi îşi ucide atât mama, cât şi pe amantul acesteia. În opera lui O’Neill, Orin îl ucide pe amantul mamei sale şi, deşi nu o ucide şi pe ea în mod direct, este indirect responsabil de sinuciderea ei. Atât în tregedia greacă, precum şi în opera lui O’Neill, Oreste şi Orin dau dovezi clare de deterioarare atât fizică cât şi psihică.

A treia parte a trilogiei lui O’Neill, “Stafiile”, diferă în mod clar de versiunea din tragedia lui Eschil, “Eumenidele”, chiar dacă ambele au rolul de a proporţiona o soluţie pentru conflicte. Soluţia în tragedia greacă provine din intervenţia zeilor: Atena judecă cazul lui Oreste, asistată de un jurat compus din locuitori importanţi ai Atenei. În “Stafiile”, Orin se sinucide, incapabil să depăşeasca momentul de vină şi lăsându-se purtat de dorinţa de a se reuni cu mama sa. Lavinia, sora lui Orin, neagă posibilitatea de a se căsători cu Peter Niles şi se închide în casa Marmon pentru a plăti cu viaţa sa în singuratate crimele Marmonilor. Decizia pe care o iau atat Lavinia, cât şi Orin este determinată de o serie de factori, cum ar fi istoria familiară a Marmonilor şi propria structura psihică, dar este o decizie liberă.

În linii generale, se poate afirma că O’Neill s-a bazat pe materialul trilogiei lui Eschil, dar selectiv. Diferenţele sunt cele care permit înţelegerea mai bună a operei “Din jale se întrupează Electra”. Una din cele mai importante diferenţe o reprezintă transformarea Electrei, personificată de Lavinia, în protagonista operei lui. În opera lui Eschil, Electra apare ca personaj secundar doar în a doua opera a “Orestiei”. O’Neill modifică finalul tragediei greceşti, condamnându-i pe Orin şi pe Lavinia la un final mai tragic decât în opera lui Eschil. De asemenea, schimbă epoca şi timpul: opera lui Eschil se desfaşoară în Argos, după războiul din Troia, în Epoca Eroică; opera lui O’Neill se desfăşoară în Noua Anglie, în 1865, puţin după Războiul de Succesiune. Însă diferenţa fundamentală se găseşte în caracterul psihologic al operei lui O’Neill. Mai precis, această profunditate psihologică este ceea ce transformă “Din jale se întrupează Electra” într-o operă de artă. În jurnalul pe care l-a ţinut O’Neill în timp ce scria opera, este clară intenţia sa de a introduce elemente din teoriile provenite din domeniul psihologic. Este probabil ca O’Neill să fi apelat la tragedie mai ales pentru că în ea a gasit o serie de teme ca moartea, vina, destinul, doliul şi relaţiile de iubire-ură pe care el le-a experimentat personal şi care l-au marcat din punct de vedere intelectual şi emoţional.

Ca şi tragedia lui Eschil, lucrarea lui O’Neill este o trilogie ce urmăreşte linia de subiect a mitului antic despre o familie blestemată, transpus, în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul evenimentelor, în perioada războiului civil din Statele Unite. Astfel se formează o acţiune complexă, axată pe statutul personajului Electra (Lavinia), şi care îşi atinge momentul culminant în finalul trilogiei, în cuvintele acesteia adresate lui Peter: “Doreşte-mă! Ia-mă, Adam!”, după care, îngrozită de propria-i izbucnire, Lavinia se autopedepseşte, rămânând închisă, ca într-un mormânt, în casa strămoşilor săi: „Lavinia Mannon, această Electră modernă, acceptă simbolic osânda pentru meschinăria vulgară a oamenilor supuşi tiraniei unor relaţii absurde de familie, neîntemeiate pe dragoste”.