Conceptul de dublă intersubiectivitate

Tonoiu subliniaza in cartea sa, Omul dialogal, ca ,,fiecare discurs se constituie intr-un camp deja saturat de alte discursuri" . Pornind de la aceasta idee, vom vedea ca, in cele mai multe cazuri, pentru construirea unui discurs argumentativ, oratorul utilizeaza forme de dubla intersubiectivitate: atat cu cititorul, cat si cu alte opinii.

In textul lui Mircea Vulcanescu cititorul este invitat de autor sa discute despre opiniile filosofilor cu privire la sensul fiintei, raportarea facandu-se la un discurs anterior formulat. Sunt luate in considerare cele doua sensuri ale verbului a fi(,,felul si faptul de a fi"),fiind mai apoi explicate si motivate. Acest fragment poate fi considerat intr-o oarecare masura un raport-atac, deoarece autorul acuza filosofii de marginalizarea sau chiar omiterea celui de-al doilea sens.

Discursul argumentativ al lui Vulcanescu ,,este imbracat intr-o haina retorica" , in care adevarul constituie punctul de plecare in argumentare: ,,filosofii au incercat demult sa deosebeasca doua intelesuri ale verbului a fi : intr-adevar, << este >> poate sa insemne doua lucruri aparent deosebite : felul si faptul de a fi." Adevarul este adus in discutie prin referire la opiniile anterioare, pentru a avea o forta persuasiva mai mare asupra auditoriului universal. Pentru a sustine teza enuntata si pentru a capta atentia interlocutorului in demersul sau, autorul foloseste argumente bazate pe exemple, deoarece ,,exemplul aduce in fata interlocutorului un fapt singular generalului." Este utilizata o schema argumentativa de tip analogic, semnificatia lui a fi fiind transferata in sfera poeziei: felul de a fi este definit ca fiind atunci ,,cind zicem cu poetul : Toate-s praf, lumea-i cum este, si ca dinsa suntem noi" , iar faptul de a fi ,,atunci cind de pilda exclami cu poetul : A fi, nebunie si trista, si goala ! ori cind te intrebi cu el :Si-apoi, cine stie de este mai bine / A fi, sau a nu fi...".Cititorul trebuie sa inteleaga adevarul verosimil al autorului, semnificarea cuvantului ,,a fi", motiv pentru care ii detaliaza structura textului enuntat, creand astfel impresia unui dialog pe care autorul il are acum cu cititorul: ,,zicem", ,,exclami".

Confruntarea autorului cu alte opinii pe aceeasi tema este construita printr-un dialog mai amplu ce contine mai multe etape: enuntarea tezei, adresarea catre cititor, respingerea partiala a tezei enuntate, concesia, respingerea concesiei, reformularea tezei si respingerea reformularii. Adresabilitatea textului catre cititor este marcata atat prin formule de atragere a atentiei- ,,iata"(utilizarea conjunctivului cu valoare de imperativ),folosirea pluralului participarii (,,zicem", ,,vorbim"), cat si prin formule retorice dialogale, ce pot fi reconstruite ca un dialog cu doua replici: ,,De ce ? Pentru ca, in aceasta a doua acceptie, ideea de existenta este ideea cea mai generala pe care o putem formula despre un lucru." Odata captata atentia cititorului-martor, demersul autorului este continuat prin respingerea partiala a tezei enuntate la inceputul discursului: ,,in cazul special al existentei in al doilea inteles, al existentei de fapt, ontologice, acest lucru e foarte dificil, daca nu chiar imposibil." El face o concesie( ,,Ca ideea de existenta este ideea cea mai generala pe care o avem despre orice lucru nu e greu de inteles. In acest sens general, orice lucru despre care vorbim este. Este, pentru bunul motiv ca, << daca n-ar fi, nu s-ar povesti >>"), pentru ca mai apoi, imediat, cu ajutorul conjunctiei adversative ,,dar" si al adverbului ,,totusi", sa o respinga, forta obiectiei devenind astfel mult mai puternica: ,,Si totusi, acest lucru nu e cu totul adevarat, de vreme ce raspund cu inteles la intrebarea daca un lucru << este >> ori << nu este >>."

,,Sunt utilizate valori concrete ca treapta intermediara pentru acceptarea de catre auditoriu a valorilor abstracte." Autorul porneste de la verbul ,,a fi" pentru a ajunge la ideea de ,,existenta" si la modul in care aceasta ar trebui interpretata. Aici este facuta din nou referire la precedenti(,,Filosofii au incercat sa reduca deci aceasta a doua idee de existenta la altele, incepind cu Parmenide, care a afirmat ca existenta e unitate, trecind -- peste multi -- la Berkeley, la ideea ca existenta este perceptie si sfirsind, pentru moment, cu Heidegger, care afirma ca existenta e teama subiectului individual de nimicire"), pentru a le expune tezele, dar si pentru a indica spatiile neacoperite ale acestor formulari. Enuntarea ,,listei de idei generale" se face cu ajutorul sintaxei retorice, ce ajuta la o structurare mai clara a textului. Verbul ,,s-a deosebit" confera simetrie fragmentului, dar si opune doua concepte diferite, doua gandiri diferite, doua fiinte diferite. Accentul cade pe cuvintele care nu se repeta, punand in evidenta totodata si contrastul dintre doua categorii opuse.

Cititorul nu este uitat de autor in demersul sau, cel din urma dorind sa-si motiveze atat argumentatia de pana acum, cat si explicatia ulterioara: ,,Fie-mi iertat ca ma opresc asupra acestor precizari scolaresti. Amintirea lor e insa necesara pentru buna intelegere a celor ce vor urma." Toate aceste argumente sunt ,,necesare" pentru ca autorul sa-si poata defini ideile in fata cititorului-martor, chiar daca un auditoriu de specialitate le-ar putea considera ,,precizari scolaresti". Si, pentru a se asigura, ca ideile expuse pana acum au fost retinute, el face si o concluzie: ,,Ceea ce trebuie retinut e faptul ca la radacina tutulor acestor distinctii existentiale a ramas insa dificultatea creata de opozitia

1. Mircea Vulcanescu,Dimensiunea romaneasca a existentei, in Dimensiunea romaneasca a existentei, editie ingrijita de Marin Diaconu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1991;

2. Constantin Salavastru, Rationalitate si discurs: perspective logico-semantice asupra retoricii, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996;

3. Vasile Tonoiu, Omul dialogal.Un concept raspantie, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995.